Alea alea si indestulate. De Craciun.

Pe mine, ca si pe multi alti oameni, nu m-a ferit viata de tot felul de intamplari si oameni dintre cele si dintre cei mai variati. Am avut privilegiul sa cunosc, sa intalnesc oameni cu totul remarcabili chiar daca complet necunoscuti. Doar niste no name, ca si mine, a caror valoare nu va fi cunoscuta niciodata atat cat ar merita. Si nu ma refer neaparat la cultura si la educatie cat la caracterul lor, la bunatatea lor, la integritatea lor. Cum la fel viata mi-a scos in cale tot felul de jeguri umane a caror rautate, rapacitate, micime in cele din urma, este greu de inchipuit pentru o minte care spera continuu la esenta buna a omenescului din fiecare om. “Prieteni” care nu au pregetat sa ma insele si sa imi bage mana in buzunar si sa mai si pretinda apoi sa le multumesc, binevoitori care au stiut sa imi intoarca binele facut cu rau complet nejustificat de un ceva cat de mic, “oameni de bine” care in virtutea unui egalitarism nivelator au tot incercat sa imi arate cat de marunt sunt eu in comparatie cu goliciunea lor fara margini in care nu mai incapea nici macar cel mai marunt graunte de decenta si umanitate. Dar nu ma pot plange. Intotdeauna mi-a lipsit timpul necesar sa ma plang si cheful sa o fac, cu atat mai putin. Eu am preferat sa gasesc solutii nu sa imi plang de mila sau sa urasc. Cu atat mai mult cu cat Dumnezeu, soarta, nu stiu ce anume, mi-au dat ocazia sa constat si sa ma revolt la prea multa nedreptate si suferinta care este pe pamantul asta. Intr-un anume fel eu chiar ma socot favorizat de soarta atunci cand vad atat de multa suferinta, atat de multe lipsuri, atat de multa nedreptate careia trebuie sa ii faca fata multi, prea multi alti oameni.
Zilele astea am vazut la televizor un reportaj despre un preot (atentie! tanar) care isi transformase casa parohiala la care avea dreptul intr-un soi de lacas pentru copiii sarmani din parohia lui. M-au marcat cuvintele lui “Prefer sa cersec eu pentru ei la curti mai inalte decat sa ii las pe ei sa cerseasca. Lor le cer doar sa invete.”. Si in aceeasi zi am vazut mai multe fotografii cu prea imbuibatul patriarh imbracat in straie aurite si cu catedrala auririi neamului. Ce imi scapa? Un alt reportaj despre NOUA fiinte omenesti, copii si adulti, care traiau la marginea Bucurestiului (si cati in tara asta sunt in aceleasi conditii sau si mai rele…) intr-o maghernita fara ferestre “construita” din cartoane si resturi de lemn, fara incalzire, fara canalizare si fara sursa de apa. Casa le arsese cu un an inainte iar primaria doar le daduse voie sa isi amplaseze saracia in acel loc. Si in acelasi timp guvernul a alocat nu stiu cate zeci de milioane de euro suplimentari pentru construirea catedralei imbuibarii. Doamne, oare sa nu fi aflat ca saracia este degradanta iar opulenta sfidatoare un viciu? In alt loc un copil de numai cinci anisori care nu primise niciodata o jucarie. Si atunci mi-am amintit de miliardarul Nicolae care a cheltuit 100 000 de euro doar ca sa ii fie impaiat un elefant si sa ii fie adus ca sa isi decoreze una dintre multele proprietati. Nu, nu pledez in favoarea saraciei. Personal nu o socotesc o virtute ci doar un accident, o realitate degradanta, un atentat major la conditia de om. Dar nici nu pot sa accept bogatia fara scrupule, nemiloasa, indiferenta, hrapareata, opulenta, sfidatoare. Drept este ca de prea multe ori saracia isi trage seva morbida din lene, din ignoranta, din puturosenie, din incapacitatea de a face sacrificii reale si din incapacitatea de a vrea ceva cu tot dinadinsul cum tot asa originea bogatiei este de prea multe ori minciuna, furtul coruptia, ipocrizia si nevoia bolnava de a-i insela pe toti ceilalti oameni. Si una si cealalta isi au originea primara in disparitia bunatatii din om, in disparitia generozitatii, in dezumanizarea omului, in transformarea lui intr-un animal nedemn de conditia de om. Nu, nu este deloc curios faptul ca saracul este mult mai generos decat bogatul. Nu, nu este deloc nefiresc faptul ca saracul este mult mai milos decat bogatul. Nu, nu este deloc de neexplicat faptul ca saracul este capabil de mult mai multa compasiune si de mult mai multa solidaritate decat bogatul. Cu toate astea eu nu pledez pentru saracie. Pledez pentru bogatie dar o bogatie care nu isi pierde umanitatea, care nu isi pierde Craciunul din ea. Ca urmare eu unul mi-as dori ca toti oamenii sa le aibe pe toate alea alea indestulate. Si sa continue sa fie oameni. Tu, Doamne, de ce nu vrei asa? Chiar atat de rau ti-am gresit noi oamenii?
Si cum Dumnezeu pare sa uite uneori de noi oamenii, eu va indemn pe toti sa va bateti nu pentru saracia voastra ci pentru bunastarea voastra, sa va bateti pentru dreptul vostru la fericire, sa va bateti pentru dreptul vostru la viata, sa nu uitati sa zambiti, sa nu uitati sa va bucurati  fara sa uitati ca „De Craciun/ Fii mai bun” ar trebui sa fie gandul fiecarei zile din an.