… Mi-ar fi placut sa scriu si sa iubesc. Sau poate inainte de toate sa iubesc si apoi sa scriu. A trebuit insa sa construiesc socialismul si apoi capitalismul. Sau ce o fi el. Mie nu mi s-a cerut niciodata acceptul. Am fost doar un numar intr-o statistica sau intr-o urna de vot sau doar un CNP anonim si anodin. Nu am fost intrebat niciodata ce vreau eu sau cum vreau eu. Nici cand am construit socialismul, nici cand am construit capitalismul, de fiecare data in primul rand pentru altii, nici cand am iubit. Singurele dati cand am facut numai cum am vrut eu, a fost atunci cand am scris. Probabil nu am facut nimic cum trebuie. Nici nu am scris nici nu am iubit cum trebuie. Si cum opera asta duala nu a trebuit nimanui niciodata, am irosit, am aruncat sau am uitat prin cine stie ce cotloane si iubiri si scrieri. Oricum, faptul ca nu am iubit si nu am scris cum trebuie… Cum prebuie? Trebuie intr-un anume fel? Exista o reteta a iubirii sau scrisului? Daca da, eu nu am gasit-o. Stiu doar ca in cazul meu scrisul si iubirea sunt strans legate, se interconditioneaza. Atunci cand lovesc in scris, cand critic, cand injur o fac pentru ca iubirea mi-a fost inselata sau terfelita sau nemeritata. Sau cand indoiala sau neincrederea sau lipsa sau nevoia mi se cuibaresc adanc in suflet si mi-l domina chiar daca la nivelul mintii inteleg posibilitatile deschise ale firii omenesti. O fac intotdeauna pentru ca iubesc prea mult. Femeia, viata, tara, oamenii, frumosul, concordia, intelegerea, armonia in toata diversitatea ei. Cum insa toate scrierile si iubirile mele (de toate felurile) s-au cam pierdut, irosit, destramat, s-au imprastiat ca un fum iluzoriu, este posibil ca ceea ce eu socotesc a fi prea mult sau important sa fie doar prea putin sau prea nefiresc in acceptiunea comuna. Si imposibil de acceptat. Probabil eu sunt defect. Mai mult ca sigur ca nu reprezint niciun fel de miza sau pierdere pentru nimeni. Si este normal sa fie asa. Universul nu se termina odata cu mine. Universul meu insa se termina odata cu mine. Si atunci, raportandu-ma la imensitatea universului meu, de cele mai multe ori simt nevoia sa ma retrag in contemplare distantata, detasata, intelegatoare. Si sa tac. Doar in felul asta mai pot continua sa iubesc femeia, viata, tara, oamenii, frumosul, concordia, intelegerea, armonia si sa le simt plenar ritmul lor de simfonie rock cu accente de progresiv. Calul de rasa salbatic din mine are nevoie doar de universul propriu ca sa poata remodela la nivel intim intregul univers. Si atunci trebuie sa imi traiesc propriul univers paroxistic, plin, inversunat, cu devotament si daruire, cu onestitate si constient atat timp cat imi este dat sa il traiesc.