Ultimul autodafe – fantezia ultimei papadii

Nu stiu cum sunt ceilalti oameni dar cred ca eu sunt anapoda rau de tot. Cand incep sa ma analizez ca si cand as analiza pe cineva din exteriorul meu, constat niste deviatii complet infantile.
Nu stiu daca este normal sau nu dar libertatea gandului meu ma duce la o functionare haotica si nefireasca in absenta unui reper, a unui ceva la care sa ma raportez si care sa imi fie in acelasi timp element onest de cenzura si reglare. Cred ca trebuie sa le dau dreptate celor (cativa) care ma socotesc nebun sau macar nefiresc. Adevarul este ca mi-am pierdut busola.
Excesul de libertate mentala, lipsa inhibitiilor dar probabil si lipsa din toata viata mea a cuiva care sa ma iubeasca suficient de mult si care sa aibe si puterea sa ma corijeze, sa ma stopeze in anumite situatii, m-a dus in situatia de a face si scrie lucruri nefiresti pentru un om cat de cat normal. Nu, nu fac lucruri rele in acceptiunea sociala. Sunt aparent lucruri infantile si intr-un anumit fel nebunesti dar ca esenta iesite din cutumele si tiparele sociale: ma exhibez. Da, ai dreptate!
Constat in mine, dar si intr-o multime de alti oameni, o pornire ciudata (nu stiu daca fireasca sau nu), o nevoie ciudata de recunoastere, de a fi vazuti, acceptati, recunoscuti. Majoritatea o fac la modul nevinovat de a culege cat mai multe like-uri cu limita extrema de a renunta la legaturi solide, care conteaza, in favoarea unor like-uri efemere de la necunoscuti. Cat mai multe. Eu imi exhibez sentimentele, bubele, trairile, nevoile nu ca sa fie vazute de toata lumea ci ca sa ajunga la… Intr-un loc unde nu vor ajunge probabil niciodata si chiar daca ar ajunge undeva, nu stiu daca va intelege cineva mecanismul intim dar si strigatul de ajutor. Da, mi-am pierdut busola si Steaua Polara. Intotdeauna am functionat bine atunci cand am avut reperul… Si cred ca asa am fost toata viata.
Mai plastic, sunt ca o corabie fara busola si fara o Stea Polara pe o mare agitata. Iar timonierul o conduce haotic. In felul asta numai hazardul o mai poate scoate la liman, o mai poate duce intr-un port ferit sau sa o duca inapoi in portul de origine.
Nu mai are niciun rost sa sterg tot ce am scris si nu am niciun fel de posibilitate sa sterg tot ce nu am facut bine in viata. Sunt facute.
Nu, nimeni nu m-a iubit toata viata suficient de mult incat sa aibe dorinta si de aici puterea sa ma tina in frau. Si nici nu cred ca ar mai putea-o face cineva. Este prea tarziu. Se pare ca numai Dumezeu, daca exista, m-a suportat.
Navighez fara busola si fara Steaua mea Polara.
Nu mai dati buzna sa judecati alti oameni! Cu atat mai mult atunci cand sunt altceva decat sunteti voi insiva. Incercati doar sa ii intelegeti pe ceilalti daca de iubit nu ii puteti iubi. Macar atat…

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Repetabila nedreptate: poveste cu copii fericiti

Catalin si Liviu. Doi baietei de vreo 7 ani, nazdravani nevoie mare, verisori cu diferenta de doua saptamani intre ei, veseli continuu si continuu pusi pe traznai. Se intorc de la statia hidro unde tatal lui Liviu, unchiul lui Catalin, era sef de statie. Aveau de traversat tot orasul pana sa ajunga acasa dar nu era problema pentru ca afara era cald si frumos iar pentru ei era o adevarata aventura sa traverseze tot orasul lipsiti de griji. In drum s-au oprit sa isi ia cate o inghetata mare (banii ii aveau de la tatal lui Liviu) apoi si-au continuat galagiosi drumul, razand, sarind intr-un picior sau alergand dupa cine stie ce inchipuire. La un moment dat un baiat mai mare, sa tot fi avut vreo 11 sau 12 ani, i-a oprit si le-a zis agresiv: „Ba, voi mi-ati furat servieta. De unde ati avut bani sa va luati inghetata?”. Da, eu sunt Catalin din poveste… L-am privit usor contrariat iar Liviu nu mai putea de ras. Dupa ce ne-a chestionat la fel de agresiv cine suntem si unde stam, ne-a lasat in pace. Oricum si daca nu ne-ar fi lasat el noi tot am fi plecat. Mancandu-ne inghetatele ca doar nu era sa ratam asa placere pentru un zevzec ce ne oprise sa ne acuze ca i-am furat servieta.
Cateva ore mai tarziu insa a aparut pe strada pustiul cu pricina insotit de un individ chipes, inalt in civil. A intrebat cine este Liviu si Catalin si s-a indreptat spre locul unde noi ne continuam joaca pe strada in apropierea casei unde statea Liviu. Eu stateam pe o alta strada la cateva sute de metri intr-o camaruta inchiriata impreuna cu fratele si mama mea, tatal meu fiind arestat de cativa ani buni si nu stiam mai nimic despre el. Nici macar nu stiam prea bine ce este cu el sau ca locul in care facea puscarie se numea Canal si era rostit cu glas scazut de adulti. Nu imi aduceam mai nimic aminte de el. Oricum, individul ala chipes ne-a spus ca este locotenent la Militie si ca trebuie sa ne ia cu el pentru ca am furat servieta pustiului care il insotea. Imi aduc aminte doar ca Liviu radea continuu pe tot drumul pana la Militie iar eu eram contrariat si nedumerit nevoie mare de ce ne ia asta la Militie ca doar nu facusem nimic. Incet incet sentimentul de nedreptate, de acuzatie absurda punea stapanire pe mine.
Ajunsi la Militie ne-a bagat intr-o camera mare in care imi amintesc doar o masa mare, o soba imensa din teracota verde-brun intr-un colt si un caine lup frumos dar si mare mare care statea tolanit langa masa aia de culoare maronie spre negru. Camera era slab luminata de unica fereastra care nici aia nu dadea afara ci intr-un hol. Am simtit racoarea camerei dar si un miros puternic de alcool. In felul asta am descoperit ca mirosul venea de la un nene in uniforma (mai tarziu am inteles ca era capitan) care se impleticea si avea o fata amenintatoare. Nici nu am intrat bine in camera ca a si inceput sa tipe la noi „Ba, sa spuneti ce ati facut cu servieta! De unde ati avut bani sa luati inghetata?” Liviu nu mai radea iar eu nu stiam ce sa cred. Eram parca intr-o poveste urata pe care nu o intelegeam. Evident ca in momentul in care am incercat sa ii explic capitanului de militie, acesta a inceput sa urle si mai tare ca sa tacem din gura dar sa ii spunem ce am facut cu servieta. Cainele ala lup, probabil obisnuit cu tipul asta de ancheta, continua sa stea tolanit langa masa aia imensa in timp ce capitanul urla la noi.
Scenariul intrebarii umata de urletul „Ba, sa taceti! Voi sa imi spuneti ce ati facut cu servieta!” a continuat in timp ce capitanul se plimba important in uniforma lui agresiva ce mirosea puternic a alcool. Sentimentul de nedreptate si umilitoarele acuzatii fara sa ni se dea posibilitatea sa ne aparam a pus stapanire pe mine si am inceput sa plang. Era un plans furios dar nu infricosat. Era plansul copilului nedreptatit caruia nu i se da voie sa se apere, sa spuna adevarul. Adevarul era doar al acuzatorului. Orice altceva nefiind de luat in seama. Iar eu plangeam neputincios dominat de sentimentul ca mi se face o nedreptate, ca sunt invinuit pe nedrept, ca nu mi se da voie sa ma apar, ca nimeni nu vrea sa ia in seama adevarul meu, ca s-a tras o concluzie fara ca eu sa fiu ascultat ca si cand nu as fi fost acolo. Acel sentiment imens de furie neputincioasa a omului-copil profund nedreptatit.
Povestea s-a terminat in scurta vreme pentru ca a aparut matusa mea, o moldoveaca apriga pe care nu era recomandabil sa o intrerupi in momentul in care incepea sa tipe. In timp ce ea tipa, capitanul nu s-a desprins de pozitia de drepti fara sa scoata vreun cuvant. Cum lucrurile le-a lamurit debitul verbal cu doua game mai sus al matusii mele, povestea s-a terminat si am plecat acasa. Sa fii seful statiei hidro in Ramnicul Valcea nu era chiar de ici de colea.
Intamplarea asta m-a marcat profund: luam prima oara contact cu nedreptatea si cu neputinta de a te apara pentru ca adevarul era deja stabilit. Este povestea care apoi s-a repetat de cateva ori in viata. Invinovatit pe nedrept pornindu-se de la o minciuna a cuiva cu care nu aveam niciun fel de legatura, minciuna unui om pe care nu il cunosteam si nu ma cunostea. Nedreptatea gratuita m-a marcat toata viata. Si starea aia de perplexitate in fata unor acuzatii nedrepte, starea de nedreptate in fata careia nu te poti apara pentru ca acuzatorul deja stia ca stie tot si nu exista alta varianta posibila, starea aia de furie neputincioasa in fata unui verdict nedrept cu care nu aveam nicio legatura, starea de constiinta a imensei nedreptati care mi se face fara sa am posibilitatea sa ma apar.
Povestea s-a repetat in viata. Ultima ei forma de manifestare fiind un block dat intregii mele existente, intregului meu suflet, block in urma caruia eu am devenit in constiinta acuzatorului un monstru, un nemernic, un vierme de om care nu are dreptul sa isi spuna propriul adevar care sa ma disculpe: vinovat fara drept de apel, vinovat doar pentru ca exist. Fara sa stiu de ce… Si acelasi sentiment de nedreptate domina copilul din mine iar adultul nu stie cum sa se revolte impotriva unei situatii complet absurde in care este umilit, nedreptatit, devalizat. Si la fel zambetul mi-a fost inlocuit cu plansul neputincios in fata nedreptatii… Evident acuzatorul nu ma aude, nu ma vede. A dat verdictul: sunt vinovat si nu exist. Dumnezeu nu ma asculta, nu ma vede, nu ma aude. Si totul se naruie in desperecheri care nu isi gasesc fericirea.

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Lumi paralele

Am un IQ undeva in jurul lui 150. Plus sau minus cateva unitati. Si nu o spun cu emfaza, trufie sau aroganta ci cu capul plecat umil si lacrimi in ochi: ar fi fost mai bine sa fiu prost si/sau lipsit de caracter dar fericit.
Am trecut prin incendii, prin falimente, prin executari silite, prin constructii, prin reconstructii, prin divorturi, prin nedreptati, am fost umilit si dusmanit, prin prigoniri si lipsuri, prin lacrimi, prin dureri, prin deziluzii, prin greseli. Si da… o singura data am iubit cum nu am crezut ca pot iubi. Chiar si acum, de aproape doi ani de zile, trebuie sa fac fata unor probleme din care stiu oameni care nu au mai iesit. Le voi rezolva
In lumea mea cuvantul urmeaza gandul si fapta chiar daca de prea multe ori cealalta lume nu crede si ma umileste suspectandu-ma de minciuna devalizandu-mi buna-credinta… Dar atat de des aud sau dau nas in nas cu situatii in care… Cum sa scuipi acolo unde pretinzi ca ai iubit? Cum sa dusmanesti acolo unde pretinzi ca ai pretuit? Cum sa desfiintezi tot acolo unde pretinzi ca ai respectat?
Crede cineva ca un om cu un IQ foarte mare nu riposteaza pentru ca este prost? Crede cineva ca un om care a trecut prin foarte multe in viata nu riposteaza pentru ca este slab? Cand cineva mi-a spus cuvinte urate despre altcineva in care eu credeam, am spus ferm „opreste-te! nu cred! ar fi prea urat!”. In lumea mea esentele exista nu sunt doar pojghite subtiri supuse versatilitatii clipei. Si prefer sa o mentin asa. Daca reusesc sa il fac mai bun pe un om oarecare aducandu-l in lumea mea, eu sunt multumit. Daca nu, nu pot decat sa plang asumandu-mi riscul de a parea nevolnic, lipsit de vlaga, numai bun de scuipat, batjocorit, dusmanit si demonizat, bolnav psihic. Nu pot sa pretind nimanui sa ma accepte asa cum sunt chiar daca eu accept un alt om si il inteleg chiar si cand imi este ostilizat si total impotriva mea. Imi asum vinovatii pentru ca si eu am gresit si gresesc. Mult… mult de tot. Numai iubirea adevarata m-ar putea accepta. Nu o am… de fiecare data a lipsit ceva…

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Cupluri si dislexii

Pe la jumatatea drumului
(Ni-l promisesem definitiv)
Brusc am inceput sa vorbim limbi diferite.
Eu iti spuneam „lipsa”
Iar tu in mijlocul unor taceri infinite
Iti spuneai „eclipsa”.
Eu iti spunem in multe feluri „dor”,
Tu iti spuneai „dependenta”
Apoi in suflet am inceput sa mor
Iar tu ai spus „dementa”.
Cand eu am rostit „suferinta”
Tu ai rostit „obsesie”
Iar „strigat” in nefiinta
Tu ai tradus „posesie”.
Apoi umilul geamat in „penitenta”
Tu l-ai rostit infricosat „violenta”.
Cand eu am rostit „definitiv”
Tu ai rostit „clipa” la infinitiv.
„Bun” a devenit prea repede „rau”
Iar „zbor” condamnat sa cada in „hau”.
Si-atunci a trebuit sa accept ca ma sfarsesc
In taceri, deznadejdi si nedreptati
Ce nu-l mai traduc pe „iubesc”.
Iar la happy end… doar pustietati.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Au innebunit literele

Nu am sa mai pot sa scriu.
Din stilou nu mai curg litere
Ci numai semne de intrebare
Ce se grupeaza singure
Pe hartie, in ploaie sau cer,
In nelinisti si credintele oarbe
Atunci cand nu mai pot sa mai sper
Formand un nume. Acelasi de o vesnicie.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Nu mai este nimic de facut…

Atat de mult am strigat
Incat am ramas fara glas.
Atat de mult am scrutat fiecare om
Incat am ramas fara vedere.
Atat de mult am sperat
Incat sufletul mi s-a imbolnavit de dor.
Atat de tare am crezut
Incat am innebunit.
Atat de mult am tot rostit
Incat, in cele din urma, cuvintele-au murit.
Atat de mult am asteptat
Incat am devenit stana de piatra
Fara vaz, fara auz, fara glas.
Inmarmurita-n uitarea anilor
Viata s-a transformat in petale rupte.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Raul din bine.

Ce ciudat… uneori exact sentimentele si trairile ca esenta pozitive din om il pot arunca pe acesta in Infern, in Iadul propriu. Bunatatea cand i se raspunde cu ingratitudine, iubirea cand i se raspunde cu ostilitate nejustificata de nimic, generozitatea cand i se raspunde cu ura, prietenia cand i se raspunde cu tradare, onestitatea si sinceritatea cand li se raspunde cu suspiciune, buna-credinta cand i se raspunde cu neincredere si banuiala de disimulare, devotamentul si fidelitatea cand li se raspunde cu acuzatii nedrepte.
Doamne, de ce il pedepsesti pe om in felul asta? Ce crezi ca poate invata din asa ceva? Sa urasca omul? Si daca nu o face si doar cade in Infern cu sufletul facut zob si in pericol sa si-l piarda definitiv golit de credinte?

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Un lup singuratic

Mi-au trecut anotimpuri si ani,
Mi-au trecut ploi, arsite, ninsori,
Mi-au trecut fructe, petale si flori…
Tu insa nu mi-ai trecut.
Si-atunci am impietrit in reci asteptari.
Iar timpul a inghetat in taceri.
Si sufletul odata cu el: nevazut si nestiut.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Singuratatea sufletului…

Exista oameni carora le este atat de teama sa iubeasca si sa fie iubiti, le este atat de frica de angajament, responsabilitatea si asumarea angajamentului, atat de teama sa se daruiasca complet si sa primeasca daruirea celuilalt, atat de frica sa nu ajunga sa sufere din cauza asta incat, fara sa isi dea seama, nu fac decat sa vaneze si chiar sa provoace greseala celuilalt doar ca sa isi poata justifica fata de sine frica si sa spuna „am avut dreptate”. Pur si simplu indeparteaza iubirea si daruirea de ei. Doamne… rogu-va, invatati iertarea ca sa fiti iertati! Invatati sa iubiti ca sa fiti iubiti! Altfel veti lasa numai lacrimi in cei care va iubesc cu adevarat. Iar pentru ceilalti veti fi doar o amintire repede uitata. Cine va va mai iubi atunci cand nu veti mai fi atragatori pentru nimeni? Nu fortati singuratatea sufletului… Pana la un moment dat o puteti minti cu copiii, cu prietenii mai mult sau mai putin reali, cu cuceriri, cu tot felul de activitati dar vine o vreme cand… si este crancen…

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Ceturi

Este posibil sa nu te mai gasesc niciodata.
Este posibil chiar sa nici nu fi fost vreodata.
Sigur este numai strigatul mult prea dens
De prea multa vreme fara ecou si intens.
Sigura este doar starea de gol si de lipsa
Sufletul muribund intr-o prea lunga eclipsa.
Sigure sunt doar intrebarile fara raspuns,
Anii ce-n juramintele ceturi s-au tot ascuns.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu