Prezumtia de necuviosie

Ca purtatori ai pacatului originar (original, in tezismul iliescian), oricare dintre noi se vede indreptatit sa ii acuze pe toti ceilalti de tot ceea ce noi insine nu suntem in stare sa producem, sa facem, sa realizam. Vezi deja intratul in mitologia cre(s)tina „greaua mostenire”. Oricum o dam, oricum o-ntoarcem, intotdeauna sunt vinovati ceilalti. Pe profesorul care i-a spaga, il obliga sistemul sa o ia pentru ca sistemul il plateste prost. Pe medicul care ia spaga, il obliga sistemul sa o ia pentru ca sistemul il plateste prost. Pe functionarul de la ghiseu, daca ia spaga, tot sistemul il obliga pentru ca nemernicul il plateste prost. Cand politistul sau judecatorul iau spaga, o fac pentru ca ii obliga sistemul. Cand nevolnicul isi doreste si el sa ii ofere si lui cineva o spaga, o face pentru ca sistemul il indeamna sa isi depaseasca conditia nevolnica de vaide mama lui. Cand parlamentarul, inaltul functionar, guvernantul sau alesul local iau o spaga, o fac doar pentru ca sistemul, impamantenitul, naravitul reflex national ii indeamna sa relationeze in spiritul crestinescului „de la toti pentru mine si de la mine pentru mine”. Niciodata nu este vorba despre liberul arbitru si despre optiunea individuala. Probabil am fi un popor trist de tot daca mi s-ar lua dreptul funciar de a lua spaga si de a da spaga. Cum sa traim noi fara sa omenim pe cineva? Cum sa traim noi fara o atentie? Cum sa traim noi fara „nu stii pe cineva?”? Cum am mai putea trai noi daca am munci, fiecare acolo unde ii este locul? Din lipsa de preocupare nu am face altceva decat sa tot nastem doine de jale si ode dedicate eroilor carora li s-a luat dreptul de a mai pretinde si lua spaga (vezi cazul Nastase), fortati fiind in felul asta sa intre in randul cuviosilor intru devenire in randul celor drepti din spatele gratiilor. Asta pana ies si revin la starea de normalitate.
In aceasta normalitate sistemica, sa nu dea dracu sa incerce sa traiasca vreunul fara sa respecte prezumtia de necuviosie ca imediat se gaseste macar un binevoitor (de obicei agramat, incompetent si/sau inconsistent) care sa-l huiduie, sa il acopere cu vascozitatea insinuarii, cu otrava minciunii si cu hidosenia normalitatii invocand prezumtia de necuviosie. Firescul nefiresc ne impune eroi murdari, ne face sa adulam caracterele marunte si sa ne visam asemenea lor, ne indeamna continuu sa inlocuim buna cuviinta cu aroganta prostului fudul, stiinta de carte cu dreptul de a nega valoarea, competenta cu gaunosenia afirmatiei fara acoperire factuala.
Cum normalitatea inseamna hotie, spaga, minciuna, lacomie, marlanie, lene, cersetorie, ipocrizie, prostie de zici ca tara toata este locul in care s-a rupt carul cu prosti, prezumtia (vorba lui Puia) ca „noi suntem cei mai cei” face din noi ucigasii perfecti ai viitorului. Sa mai spuna cineva ca nu exista crima perfecta. Ne-ar trebui o oglinda cat tara de mare ca sa ne vedem hidosenia.
Si cum „toate astea trebuiau sa poarte un nume”, i-am spus Romania.