Razboiul cainilor, civilizatia urii

Evident ca noi ca oameni nu putem sa luam apararea cainilor in defavoarea oamenilor. Este firesc. Este conform cu instinctul nostru de conservare. Dar cum sa condamni ploaia pentru ca distruge recolte? Cum sa condamni ursul care ucide? Cum sa condamni avalansa de pietre care ucide? Poti sa condamni pe cineva? Da! Omul! Regulile lui strambe. Inconstienta lui. Lipsa lui de respect pentru absolut orice nu este om si de prea multe ori si pentru tot ceea ce este om. Noi ca oameni, ce facem atunci cand ne este foame? Facem totul ca sa ne hranim asa cum am invatat si in conformitate cu ceea ce suntem noi ca fiinte. Ce facem noi atunci cand suntem sau NI SE PARE ca suntem atacati? Intoarcem si obrazul celalalt? Nu! Ripostam, devenim violenti, ne aparam in conformitate cu ceea ce suntem fiecare dintre noi si, uneori, lasand educatia si supraeul sa ne dicteze intensitatea ripostei. Noi cum actionam cand ne transformam in haita? Ura noastra trebuie sa aibe tinte ca sa se obiectiveze, sa iasa la suprafata, sa urle, sa loveasca, sa ucida. Cand intamplarea nu o face, noi insine ne cream tinte pentru ca neavand curajul sa ne uram pe noi insine, ne indreptam ura impotriva a absolut orice din afara noastra: oameni, animale, locuri, obiceiuri, intamplari. Ajungem uram si sa dispretuim totul atat de mult incat nu mai suntem in stare sa luam nicio masura care ar fi de natura sa ne apere pe noi insine de cainii salbaticiti din vina noastra, sa ne aparam de torentul caruia nu am vrut sa ii cream diguri, sa ne aparam de seceta care ar putea sa vina la un moment dat investind in sisteme de irigatii, sa ne aparam de masina scapata de sub control construind autostrazi care sa minimizeze riscul. Nu am facut absolut nimic sa ne facem prietena natura cu tot ceea ce inseamna ea. Uram atat de mult incat daca nu avem, facem tot posibilul sa producem dusmani: natura, animale, oameni.