Repetabila nedreptate: poveste cu copii fericiti

Catalin si Liviu. Doi baietei de vreo 7 ani, nazdravani nevoie mare, verisori cu diferenta de doua saptamani intre ei, veseli continuu si continuu pusi pe traznai. Se intorc de la statia hidro unde tatal lui Liviu, unchiul lui Catalin, era sef de statie. Aveau de traversat tot orasul pana sa ajunga acasa dar nu era problema pentru ca afara era cald si frumos iar pentru ei era o adevarata aventura sa traverseze tot orasul lipsiti de griji. In drum s-au oprit sa isi ia cate o inghetata mare (banii ii aveau de la tatal lui Liviu) apoi si-au continuat galagiosi drumul, razand, sarind intr-un picior sau alergand dupa cine stie ce inchipuire. La un moment dat un baiat mai mare, sa tot fi avut vreo 11 sau 12 ani, i-a oprit si le-a zis agresiv: „Ba, voi mi-ati furat servieta. De unde ati avut bani sa va luati inghetata?”. Da, eu sunt Catalin din poveste… L-am privit usor contrariat iar Liviu nu mai putea de ras. Dupa ce ne-a chestionat la fel de agresiv cine suntem si unde stam, ne-a lasat in pace. Oricum si daca nu ne-ar fi lasat el noi tot am fi plecat. Mancandu-ne inghetatele ca doar nu era sa ratam asa placere pentru un zevzec ce ne oprise sa ne acuze ca i-am furat servieta.
Cateva ore mai tarziu insa a aparut pe strada pustiul cu pricina insotit de un individ chipes, inalt in civil. A intrebat cine este Liviu si Catalin si s-a indreptat spre locul unde noi ne continuam joaca pe strada in apropierea casei unde statea Liviu. Eu stateam pe o alta strada la cateva sute de metri intr-o camaruta inchiriata impreuna cu fratele si mama mea, tatal meu fiind arestat de cativa ani buni si nu stiam mai nimic despre el. Nici macar nu stiam prea bine ce este cu el sau ca locul in care facea puscarie se numea Canal si era rostit cu glas scazut de adulti. Nu imi aduceam mai nimic aminte de el. Oricum, individul ala chipes ne-a spus ca este locotenent la Militie si ca trebuie sa ne ia cu el pentru ca am furat servieta pustiului care il insotea. Imi aduc aminte doar ca Liviu radea continuu pe tot drumul pana la Militie iar eu eram contrariat si nedumerit nevoie mare de ce ne ia asta la Militie ca doar nu facusem nimic. Incet incet sentimentul de nedreptate, de acuzatie absurda punea stapanire pe mine.
Ajunsi la Militie ne-a bagat intr-o camera mare in care imi amintesc doar o masa mare, o soba imensa din teracota verde-brun intr-un colt si un caine lup frumos dar si mare mare care statea tolanit langa masa aia de culoare maronie spre negru. Camera era slab luminata de unica fereastra care nici aia nu dadea afara ci intr-un hol. Am simtit racoarea camerei dar si un miros puternic de alcool. In felul asta am descoperit ca mirosul venea de la un nene in uniforma (mai tarziu am inteles ca era capitan) care se impleticea si avea o fata amenintatoare. Nici nu am intrat bine in camera ca a si inceput sa tipe la noi „Ba, sa spuneti ce ati facut cu servieta! De unde ati avut bani sa luati inghetata?” Liviu nu mai radea iar eu nu stiam ce sa cred. Eram parca intr-o poveste urata pe care nu o intelegeam. Evident ca in momentul in care am incercat sa ii explic capitanului de militie, acesta a inceput sa urle si mai tare ca sa tacem din gura dar sa ii spunem ce am facut cu servieta. Cainele ala lup, probabil obisnuit cu tipul asta de ancheta, continua sa stea tolanit langa masa aia imensa in timp ce capitanul urla la noi.
Scenariul intrebarii umata de urletul „Ba, sa taceti! Voi sa imi spuneti ce ati facut cu servieta!” a continuat in timp ce capitanul se plimba important in uniforma lui agresiva ce mirosea puternic a alcool. Sentimentul de nedreptate si umilitoarele acuzatii fara sa ni se dea posibilitatea sa ne aparam a pus stapanire pe mine si am inceput sa plang. Era un plans furios dar nu infricosat. Era plansul copilului nedreptatit caruia nu i se da voie sa se apere, sa spuna adevarul. Adevarul era doar al acuzatorului. Orice altceva nefiind de luat in seama. Iar eu plangeam neputincios dominat de sentimentul ca mi se face o nedreptate, ca sunt invinuit pe nedrept, ca nu mi se da voie sa ma apar, ca nimeni nu vrea sa ia in seama adevarul meu, ca s-a tras o concluzie fara ca eu sa fiu ascultat ca si cand nu as fi fost acolo. Acel sentiment imens de furie neputincioasa a omului-copil profund nedreptatit.
Povestea s-a terminat in scurta vreme pentru ca a aparut matusa mea, o moldoveaca apriga pe care nu era recomandabil sa o intrerupi in momentul in care incepea sa tipe. In timp ce ea tipa, capitanul nu s-a desprins de pozitia de drepti fara sa scoata vreun cuvant. Cum lucrurile le-a lamurit debitul verbal cu doua game mai sus al matusii mele, povestea s-a terminat si am plecat acasa. Sa fii seful statiei hidro in Ramnicul Valcea nu era chiar de ici de colea.
Intamplarea asta m-a marcat profund: luam prima oara contact cu nedreptatea si cu neputinta de a te apara pentru ca adevarul era deja stabilit. Este povestea care apoi s-a repetat de cateva ori in viata. Invinovatit pe nedrept pornindu-se de la o minciuna a cuiva cu care nu aveam niciun fel de legatura, minciuna unui om pe care nu il cunosteam si nu ma cunostea. Nedreptatea gratuita m-a marcat toata viata. Si starea aia de perplexitate in fata unor acuzatii nedrepte, starea de nedreptate in fata careia nu te poti apara pentru ca acuzatorul deja stia ca stie tot si nu exista alta varianta posibila, starea aia de furie neputincioasa in fata unui verdict nedrept cu care nu aveam nicio legatura, starea de constiinta a imensei nedreptati care mi se face fara sa am posibilitatea sa ma apar.
Povestea s-a repetat in viata. Ultima ei forma de manifestare fiind un block dat intregii mele existente, intregului meu suflet, block in urma caruia eu am devenit in constiinta acuzatorului un monstru, un nemernic, un vierme de om care nu are dreptul sa isi spuna propriul adevar care sa ma disculpe: vinovat fara drept de apel, vinovat doar pentru ca exist. Fara sa stiu de ce… Si acelasi sentiment de nedreptate domina copilul din mine iar adultul nu stie cum sa se revolte impotriva unei situatii complet absurde in care este umilit, nedreptatit, devalizat. Si la fel zambetul mi-a fost inlocuit cu plansul neputincios in fata nedreptatii… Evident acuzatorul nu ma aude, nu ma vede. A dat verdictul: sunt vinovat si nu exist. Dumnezeu nu ma asculta, nu ma vede, nu ma aude. Si totul se naruie in desperecheri care nu isi gasesc fericirea.

Acest articol a fost publicat în pamflet/social/comentarii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *