Nu stiu cum mai sunt bunicii voastri in memoria voastra dar bunica mea (din cei patru bunici nu am cunoscut-o decat pe bunica din partea mamei, acum pe patul de moarte si ea) continua sa traiasca printre neuronii mei trebaluindu-si treburile, zambind uneori la mine atunci cand ii da la o parte ca pe o perdea, cu privirea senina chiar si cand era ingandurata sau trista sau cand amintirile trecutului ii faceau glasul sa tremure stapanit printre lacrimile care niciodata nu indrazneau sa iasa afara ca sa nu fie tentata sa dea vina pe cineva pentru prea multele care ii umplusera viata inca de la varsta de cativa anisori cand ramasese orfana de mama. Nimeni nu a intrebat-o daca vrea sau nu sa mearga la scoala, nimeni nu a intrebat-o daca vrea sa se marite sau nu cu popa Comanescu (zis Vijelie pentru ca era aspru ca un viscol, nelenes ca un vant care te ia pe sus dar bun la suflet ca linistea calda care se imprastie peste tot in lume dupa un vartej puternic care rascoleste tot: vointe, conventii, necredinte, nelinisti, indoieli, resemnare; a murit pe frontul rusesc ca preot militar in timp ce alina suferinta muribunzilor: a explodat un obuz la numai cativa metri de el). Nimeni nu a cainat-o cand se ascundea sub malul garlii strangandu-si cei trei copii la piept si astupandu-le gurile cu palmele ca sa nu ii auda perceptorii care rascoleau curtea. Nu mai avea ce sa le dea iar ei vroiau si mai mult si mai mult. Nimeni nu ii alina oftatul cand, in arsita treierisului la “colectiva”, se oprea o clipa sa isi stearga sudoarea de pe fruntea stapanita nu de grija ei ci de grija celor doi baieti si a fetei care munceau unul pe santierul hidrocentralei de la Bicaz, celalalt la Canal iar fata pe un santier de constructii din Valcea pentru ca nu aveau dreptul la scoala fiind copii de chiaburi si cu tata preot mort in razboiul impotriva sovietelor.
Nu stiu cum facea dar nu am auzit-o niciodata plangandu-se de pensia mizera sau de bolile care, cu trecerea anilor, ii tot dadeau tarcoale si ii chinuiau incheieturile. Facea ea ce facea si intotdeauna reusea sa imi imbogateasca vacantele cu blandetea ei, cu bunatatea ei revarsata din privirea-i albastra simpla, profunda, neresemnata dar care isi accepta greutatile zilnice cu demnitate fara sa incerce sa dea vina pe cineva cu toate ca stia ca vinovati sunt destui. Un lucru nu a reusit bunica mea… Nu a reusit sa renunte la speranta. Deseori seara, la lumina lampii cu gaz, cand ne pregatea de culcare sau cand isi mai carpea cate una dintre putinele haine pe care le mai avea, haine care deveneau din ce in ce mai putine pe masura ce anii treceau, o auzeam vorbind umbrelor formate de palpairea flacarii din sticla: “se vor termina toate astea intr-o zi…”. Iar mintea mea de copil obosit care batuse toate coclaurile o zi intreaga nu intelegea ce ar trebui sa se termine. Si intr-o zi s-a terminat. Eu am avut timp sa constat ca nu se terminase nimic. Ea nu a mai aflat. A murit in 1990 cu convingerea ca se terminase totul. A plecat din lumea asta iubind oamenii si toate celelalte vietuitoare. A trait suficient cat sa nu invete ura. A trait incercand sa inteleaga cu calm, cu caldura, cu credinta in dreptatea divina, cu respect pentru creatia divina, cat mai multe dintre cele care o inconjurau. Nu de putine ori cate o voce o striga la poarta “coana prioteasaaa, iesi putin ca vreau sa te intreb ceva”. Iar ea asculta si asculta si asculta si apoi vorbea putin. De fiecare data insa vocea pleca spunand “asa am sa fac”. Ultimele vorbe pe care i le-am auzit, spuse stins dar insotite de un zambet senin, cald, intelept, au fost: “Da mama, asa am sa fac. Stii ca pe tine te-am ascultat intotdeauna”. Si de atunci uneori ma rog bunicii mele sperand sa ma asculte.
Degeaba o caut pe bunica mea printre bunicii din ziua de azi. Ii vad maniosi, intoleranti, plini de ura pentru tot ce ii inconjoara. Ii urasc pe tineri, ii urasc pe ceilalti batrani, o urasc pe femeia careia i s-a facut rau in autobuz si a deschis doar putin geamul minuscul ca sa ii vina o gura de aer “inchide fa nesimtito geamul ala ca noi suntem batrani si ne trage curentul”, il urasc pe sugarul care plange din cauza colicilor si care ii face pe cei doi politisti sa spuna “doamna, ne dam seama de penibilul situatiei dar noi am primit reclamatie ca plange copilul si suntem obligati sa ne prezentam”, ii urasc pe toti cei care nu il iubesc pe Iliescu sau pe Voiculescu (exact ramasitele unui sistem care i-a umilit mai mult decat ar fi fost necesar, aceste vezicule purulente ale unei boli ce nu mai trece si care se tot reactiveaza prin urmasii si mercenarii lor ideologici), il urasc pe cel care spune “nu” cum la fel il urasc pe cel care spune “da”. Intelepciunea li s-a redus doar la dimensiunea plansului de mila, la violenta verbala si la o intoleranta care nu are nimic comun cu sentimentele crestinesti sau intelegerea tuturor celor lumesti. Bune si rele.
Doamne, nu ma lasa sa imbatranesc atat de urat.