Ipocrizia genetica

 Nu stiu cum se face ca de la generatie la generatie tot repetam anumite tipare de atitudine. Parca ar fi un soi de blestem care se tot repeta si al carui carater inexorabil nu poate fi rupt de nicio incantatie exorcizanta. Cum Dumnezeului avem aceasta disponibilitate draceasca in primul rand catre rau? Ce anume din gena noastra nationala ne face sa nu pastram mai niciodata ceea ce ni se intampla bun? Cum de deprindem atat de lesne lenea, minciuna, avaritia, parvenirea si deformarea valorilor, valori care la altii se transmit de la generatie la generatie?
Raman la parerea ferma ca dincolo de ceea ce suntem la nivel de reprezentare statala, la nivel de decizie institutionalizata, la nivel de perceptie publica a diferitelor entitati de interes public (justitie, invatamant, sanatate etc. etc etc), raul porneste de la toti ceilalti care accepta (imi tot vine in minte replica aceea din filmul Papuca: „Cine este monstrul? Eu ca le cer sau ei ca accepta?”). Sunt de parere ca daca fiecare dintre noi si-ar face treburile asa cum ar trebui facute, la un moment dat s-ar crea o atat de adanca falie intre fiecare dintre noi si tot ceea ce este institutionalziat incat toate mizeriile politice si sociale s-ar contracta la dimensiuni liliputane printr-o  implozie benefica. Ca si cand nu ar fi fost niciodata. Putem? Nu putem… Nu putem pentru ca buna parte dintre noi, in momentul in care ar fi catapultati intr-o pozitie semnificativa, s-ar transforma ca prin miracol in ipocriti, profitori sau, in cel mai bun caz, in incompetenti.
Cum sa crezi ca hotii de ieri nu vor ragni nevrotic la hotii de azi? Cum sa crezi ca un neica nimeni de azi nu isi va omora intai promisiunile edenice in momentul cand va ajunge sa decida?
1. Festivism ipocrit
Fostii colegi de facultate ne intalneam, la un anumit interval de timp, sa ne contabilizam neputinta in fata trecerii timpului. De fiecare data punctul de maxima participare era intalnirea cu fostii profesori. Festivitate (pe care eu am numit-o de fiecare data festivism ipocrit si de fiecare data am primit zambind privirile pline de repros ale celor care ma auzeau) lacrimogena pe care se bateau mai multi sa o realizeze. Declaratii care mai de care mai inaltatoare cu recunostinta, cu pretuire, cu amintire vesnica si da-i si lupta si da-i si lupta in cuvinte inaltatoare. Pffff…. mai sa te apuce plansul in fata unui potop atat de biblic de promisiuni afective. Decanul de atunci, un om remarcabil de altfel, chiar daca multi la vremea aceea ii confundau diplomatia si tactul cu curvaraseala, zace acum neputincios pe patul unui camin de batrani. Neajutorat, imputinat trupeste, cu vorba suferinda dar cu mintea inca limpede. Stau pe marginea patului lui de multe ori si vorbim vrute si nevrute. Despre Dumnezeu, despre iarna asta aproape normala pe care lenea noastra a transformat-o intr-un cataclism mediatic de proportii cosmice, ne reamintim intamplari comune din vremea in care el era profesorul aspru dar drept, intransigent dar tolerant, cu un spirit iesit din comun si a carui ironie i-a facut pe multi sa scrasneasca zub zambetul de Iov. Si nu ma racaie ca nu am reusit sa fiu niciodata printre preferatii galagiosi plini de epitete, sau printre glasuitorii de osanale oportuniste. In schimb i le spun acum incet si cu lacrimi in ochi: profesore, ai fost un reper pentru mine. Numai ca niciunul dintre cei cantatori perversi de osanale necerute nu trece pe la el. De fapt nimeni in afara de mine si un cuplu de batranei, asemenea lui, care trec pe la el o data pe luna, nu il mai viziteaza. Cine ne invata sa fim asa? Cine ne cere sa fim asa?
2. Parvenitism de neam prost
Acum cativa ani am depus o cerere pentru a fi primit intr-o loja masonica. Nu mica mi-a fost mirarea atunci cand am aflat cine s-a opus (cu toate ca macar teoretic nu ar fi trebuit sa aflu). Erau doi guralivi care in 1989 m-au turnat spunand despre mine ca sunt dusmanul poporului si ca destabilizez ordinea sociala atunci cand am spus in cadru organizat (despre stiutele sedinte este vorba) ca nu mai sunt dispus sa votez minciuna si impostura. Inca doi arivisti parveniti metamorfozati in stalpi strambi ai societatii. Si mai mare mi-a fost uimirea insa cand am aflat ca niciunul dintre cei care ma cunosteau nu au avut puterea sa le opreasca mainile care ma improscau nu noroi cu atata dezinvoltura. Nici atunci, nici acum. Am zambit, ca si mai de mult, si am zis doar atat: daca asemenea oameni au loc printre voi, locul meu nu este printre voi.
Doar doua exemple dintre foarte multe altele care ma fac sa fiu convins ca nu avem voie sa dam vine pe oricare EI  fara ca inainte sa vedem si sa gandim, din perspectiva universului, la ceea ce suntem fiecare dintre noi. Dumnezeule, mai fa un efort si suporta-ne!…