CUM?

Prea mic intr-o mocirla atat de mare, imi permit totusi sa gandesc. Bine, rau, imi las existenta condusa numai de gandul propriu ce imi incadreaza existenta intre limita nasterii si a mortii. Ergo sum. Drept este ca nici pe una nici pe cealalta nu am stiut-o si nu voi sti-mi-o inainte de a se fi petrecut. De ales, cu atat mai putin. Cel putin nasterea prin timp si loc. Ca cum ar fi “noi suntem si ne concentram prin noi”.  Iar asta ma face mare intr-o mocirla mult prea mica.  Aici este chestie de liber arbitru. Cum sa dau eu voie unui neispravit sa imi murdareasca existenta limitata hotarand pentru mintea mea cum sa isi urmeze ritmul propriu?  Ca doar pe mine ma am si ar fi pacat sa las pe cineva sa ma faca sa urasc sau sa iubesc sau sa ridic piatra doar pentru ca asta intra in fisa postului lui? Nu incepe si nu se sfarseste lumea cu mine numai ca lumea MEA incepe si se sfarseste cu mine. Deci este cazul sa fiu propriul meu stapan. Pana la urma, in ochii mei,  lumea este intr-un fel sau altul, se reflecta intr-un fel sau altul doar pentru faptul ca asa vrea muschiul meu. Ala neted si netezit de ceea ce am fost in stare sa asimilez. De aia sunt diferit de tine si esti diferit de mine. Sau, cum ar spune visele fecioarelor impletite, “suntem stapanii si adeptii sufletelor noastre”.  Mai pe scurt, ergo sum. Numai ca intre individualitatea ta si a mea, intre vointa ta si a mea, ca sa nu ajungem sa ne spargem capetele (bai!, eu pe al tau, nu tu pe al meu! ca sa nu avem confuzii, da?), trebuie sa existe norma, LEGEA. Evident ca daca niste neispraviti ajung sa faca legi, noi vom avea intre noi o norma neghioaba, incompleta, abuziva prin interpretare. De multe ori va reusi sa nu stabileasca daca eu sunt mai bun decat tine sau tu decat mine, dar va fi totusi o norma intre noi. Indiferent cine ai fi tu. Ca eu stiu cine sunt. Evident ca este posibil ca in felul asta norma  sa nu fie  meritocratia (singura aristocratie in fata careia am chef sa imi scot basca), valoarea, competitia ci orientocratia.  Adicatelea felul in care se orienteaza un sefulet de scara de bloc, de guvern sau de societate fara raspundere limitata, nelimitata sau imbecila. Si uite asa vine cel mai bun cantaret dintre jurnalisti care reuseste sa fie si cel mai bun jurnalist dintre cantareti (hai ba, hotaraste-te si tu sa faci una dintre astea asa cum trebuie) sa imi spuna mie, egolatru, ceea ce eu am scris deja de trei zile. Brava ma! Ia-ti o basca mai mica sa iti cuprinda mintea!   Iar in situatia asta, singura solutie pentru ca tu si cu mine sa reusim sa coboram din copac (tu, ca eu doar ce am invatat sa zbor printre stele) ar fi sa le cerem meritocratilor dedati in nemernicie prin votul tau natang in chiar legislativul tarii, sa mai adauge un zbarnait de sinapsa care sa faca posibila selectia pe baza de competitie. Pana atunci suntem condamnati la orientocratie.  Mai pe scurt (ca tot vorbeste toata lumea despre asta): presedintele si premierul stabilesc sa respecte litera legii (ei pe dracu! sa mori tu? chiar asa? auzi soro ce cheste!), si bine fac, numai ca in felul asta imi lasa mie impresia ca s-au sfarsit priceputii din tara asta. Pai daca e legal, e legal, vere, si trebuie acceptat. Dupa care, cica, X (de la xulescu) trebuie sa isi asume raspunderea. Aha… Pai am si io o intrebare care ma mananca oxiuric de cum ai scos-o pe gura, badie: CUM? Cum isi asuma un politician (era sa zic OM politic numa ca astia, in prea mare masura, nu au ajuns nici macar la stadiul de erectus) raspunderea daca a facut o alegere naspa? Ca nu exista niciun text de lege care sa zica ceva la modul “sa i se taie testicutele daca a facut o numire sau alegere proasta” sau “sa i se bage capul in dos ca sa simta cat de urat miroase pe interior” sau “sa-si lege mainile de Carul Mare si picioarele de Carul Mic”. CUM, nene, cum raspundeti voi? Ai dracului, aici vi s-a uscat pixul (manile voastre lungi in niciun caz) atunci cand ati scris legile.