Ce rost mai are? (din ciclul „Solilocvii indecente”)

Prolog
Nu, nu caut ingrijorarea si compasiunea nimanui. M-ar jigni. Am fost intrebat de mai multe ori ce se intampla, ce este cu mine de nu mai scriu, de ce nu mai sunt sarcastic, de ce am renuntat la umor, de ce, de ce de ce. D`aia. Si cum disimularea si prefacatoria nu sunt punctul meu forte, raspund fara sa imi fie teama de ochii dati peste cap, de strambaturile din nas etc etc etc. Chiar nu sunt in situatia de a da socoteala nimanui. Sunt complet liber de orice fel de angajament si independent (chiar daca nu am ce face cu aceasta libertate si independenta) si in masura sa imi hotarasc singur viata de maine sau moartea de maine daca am chef. Nu imi este teama de moarte cum nu imi este nici de viata.

Pornind de la relatii personale si pana la nivel de realitate politica, sociala, justitie, abuzuri, excese, nepasari am spus cu mult timp inainte ceea ce urma sa se intample. Daca ar avea curiozitatea cineva sa reciteasca ceea ce scriam acum patru, trei, doi ani in urma sau un an, ar vedea si ar intelege ca descriam (in versuri dedicate, strigate sau soapte neintelese sau in pamflete si analize) ce urma sa se intample si, cu diferente de nuanta, mai intotdeauna s-a intamplat. Nu am scris inainte insa despre felul si amplitudinea in care urma sa ma afecteze personal, la nivel afectiv si emotional, si modul cum urma sa imi influenteze si sa imi modifice viata un lucru sau altul care urma sa se intample. Nu sunt chiar Nostradamus.
M-am obisnuit sa nu fiu luat in seama, sa fiu ignorat, blocat, demonizat, balacarit, nedreptatit, dusmanit, tinta a tot felul de suspiciuni fara sa ripostez si nu pentru ca nu m-ar fi dus mintea sau nu as fi avut forta (ce rost ar fi avut sa imi consum energia in lupte fara miza reala, pe care le-as fi castigat fara efort, ce glorie, satisfactie sau stima de sine mi-ar fi adus?), sa nu exist. Nu prezint interes pentru nimeni. Asa ca ce rost mai are? Sunt o multime de surse de clisee si de manipulare ca sa mai am eu loc. Si sincer sa fiu nu am ravnit la locul nimanui. Mi-am dorit numai locul meu.
M-as fi lipsit de milioane de like-uri (pe care oricum nu le-am avut) si de recunoastere pentru locul meu. Asa ca inca o data: ce rost are? Oricum oamenii, prea mare parte dintre ei, nu au nevoie sa gandeasca. Ei vor doar sa urmeze un tipar preformat, o iluzie indusa, o minciuna sau autominciuna, dulcegarii doar verbale (ca doar nu costa si nu implica cu nimic) sau manipulari grotesti.
Cuvintele (cele care imi descriau starile, sentimentele, gandurile si faptele) pe care le-am invatat eu o viata intreaga au ajuns intotdeauna la tine cu alte intelesuri si sensuri. Si atunci a trebuit sa ma omori in tine ca sa tac. Si ti-a trebuit si sa ma rastignesti chiar si dupa ce m-ai omorat. Eu nu exist. Sau hai sa nuantez: eu nu exist in felul in care mi-am dorit sa exist.
Am avut intotdeauna forta sa castig lupte in care majoritatea oamenilor nici macar nu au indraznit sa intre. Iar cine imi stie viata cat de cat stie ca nu exagerez indiferent de cat de ostil mi-ar fi. Dar am pierdut lupta cu facilul, cu superficialul, cu mediocritatea, cu egalitarismul, cu lipsa de scop, cu lipsa de motivatie, cu gratuitatea majoritatii actiunilor oamenilor.
Chiar nu am inteles niciodata de ce nu ai putut avea incredere in mine (era suficient sa analizezi faptele mele nu cuvintele), nu am inteles de ce starnesc atat de multa suspiciune si neincredere. Doar pentru ca sunt putin altfel si pentru ca nu imi este locul in rand si pentru ca fara sa fiu nesociabil sunt un singuratic? Cu cine vorbesc? Cu nimeni.
De ce nu mai scriu? Pentru ca mi-au murit cuvintele. Pentru ca mi-a obosit sufletul. Pentru ca nu mai are rost. Pentru ca nu mai am cui sa daruiesc. Pentru ca nu gasesc nicaieri un zambet de bucurie ca ma vede in afara de cei doi caini ai mei. Pentru ca nu exista nimeni care sa imi doreasca prezenta. Pentru ca imi este dor de prea multe lucruri pe care nu le mai gasesc nicaieri.
Daca nu caut eu pe unul sau altul, nimeni nu ma cauta pe mine. Si chiar daca ma frustreaza, nu fac din asta un capat de tara. Dar nu pot sa nu constat. Deci nu sunt o prezenta careia sa i se simta lipsa. Nu are nimeni nevoie de mine si de ceea ce pot si stiu si sunt eu. Este doar luciditate rece asumata. Chiar daca ma doare. Pur si simplu constat si imi intareste convingerea ca eu nu am contat real, pentru ceea ce sunt, nimic pentru nimeni niciodata. Nimeni nu a fost in situatia sa nu poata trai fara mine. Posibil ca multi dintre voi sa aveti petecul vostru pentru care sa contati. Asa ca… Vine o vreme cand trebuie sa accepti realitatea evidenta fara orgolii prostesti, chit ca iti place chit ca nu.

Epilog
Sunt doar sincer si onest ca intotdeauna, direct si lucid. Sunt puternic si greu de invins dar mi-am dorit sa nu fiu puternic doar pentru mine. Si cum nimeni nu are nevoie de mine…
Am daruit atat de mult toata viata… si cu o singura exceptie nimeni nu a pus nimic in loc. Probabil lucrurile simple pe care mi le-am dorit eu de la viata au fost „prea mult” sau nu am stiut eu sa mi le apropii.
Este vorba doar despre constiinta propriei singuratati si inutilitati. Va fericesc pe cei care nu sunteti real singuri. Eu am acceptat ca sunt destine si destine si ca suntem diferiti. Imi lipseste foarte putin ca sa fiu o veritabila bomba tonica, sa fiu fericit. Foarte putin… dar imi lipseste si nu il gasesc nicaieri acest „foarte putin”.
Nu, nu sunt cine stie ce geniu neinteles. Exact asta sustin si eu in randurile de mai sus. Doar un om ca oricare altul. Poate doar putin altfel.