Fie ca…

      Imi displace ideea de a trimite felicitari de sarbatori. Mi se pare ca este un gest prea conventional si de un festivism macar usor gretos. Ca orice festivism. „Fie ca sfintele…”, „Fie ca lumina…”, „Fie ca nasterea…”, „Fie ca botezul…”, „Fie ca sarbatorile…”, „Fie ca rasaritul…”, „Fie ca apusul…”, Fie ca intersectia…”, „Fie ca Domnul…”, „Fie ca doamna…”, „Fie ca Parlamentul…”, „Fie ca… orice”, „… sa va aduca, sa va faca, sa va intoarca, sa va racaie, sa va ragaie, sa va mangaie, sa va, punct”. Si de ce ar trebui sa ne uram doar la sarbatori si cu un festivism complet desantat si cu pietate contrafacuta? Adicatelea intre sarbatori sa uitam si sa ne spalam pacatele apoi cu un chiolhan tamaduitor patrunsi de ipocrizia compasiunii, bunatatii simulate, religiozitatii de conjunctura, zambete intens fardate ca sa nu li se vada oboseala? De fiecare data cand am spus cuiva (intre o sarbatoare si alta) un cuvant sau doua care semanau cu o urare sau felicitare, invariabil am fost intrebat „dar cu ce ocazie?”. Ete cu ocazia ca existi. Ete cu ocazia zilei in care inca exist si inca ma pot bucura ca nu sunt singur chiar daca tu esti urat/a de prost/proasta ce esti, chiar daca ma enervezi, chiar daca imi vine uneori sa iti dau in cap ca prea esti idiot/idioata, chiar daca simt ca ai vrea sa imi iei glanda fara motiv (atat iti trebuie! crezi ca io sunt ciobanasul ala prost sa stau cu mainile incrucisate si sa plang cu ochii in duda?), chiar si cand esti inaltator, chiar si cand te iubesc, chiar si cand existenta ta ma face sa lacrimez cu admiratie si mandrie ca sunt contemporan cu tine. Pentru ca te iubesc asa cum esti si pentru ca te-as vrea totusi mai bun. Pentru ca imi dai ocazia sa te iubesc. Chiar daca tu ma urasti. Pentru toate astea si pentru inca infinit de multe altele, pentru mine este sarbatoare fiecare zi in care imi aduci aminte ca existi pentru ca in felul asta si eu imi aduc aminte ca exist inca. Prieten, dusman sau doar un necunsocut de imi esti, eu nu am ce imparti cu tine. Poate doar acelasi aer, aceleasi deziderate (atentie nu te da la muierile mele ca iti musc carotida!!!), aceeasi nevoie de ceilalti. Chiar daca nu am schimbat niciun cuvant cu tine, chiar daca ne-am tachinat unul pe celalalt, chiar daca ne-am mai si injurat, chiar daca am trecut indiferenti unul pe langa celalalt, chiar daca ne-am iubit sau ne vom iubi, eu sunt un privilegiat ca existi. Prin tine, contemporanul meu, eu am certitudine ca inca exist. Deci,… fie ca! 🙂