O scurta poveste reala cu o FEMEIE.

„Ce ai, ce este cu tine?” am intrebat-o surprins cand am intalnit-o intamplator pe strada acum vreo doua zile. Mergea absenta, parca nevazand nimic in jurul ei, cu aceeasi tinuta dreapta, regeasca, cu capul sus. Nu o vazusem de multa vreme. Era doar putin mai slaba decat o stiam dar nu ii statea deloc rau. M-a frapat insa tristetea ochilor ei care in mod normal sclipeu intr-un anume fel. In special atunci cand avea o stare afectuoasa sau cand zambea sincer. Drept este ca rareori o vazusem zambind altfel decat sincer. Este o femeie inalta, cu niste superbi ochi albastri sau verzi in functie de starea pe care o are si de lumina, inca deosebit de frumoasa in pofida faptului ca nu mai este chiar la prima tinerete. Iar desteptaciune blanda ca a ei nu cred sa mai fi intanit vreodata. Si de o bunatate sufleteasca vecina cu prostia. Dar si o forta a naturii care nu a acceptat niciodata sa se dea batuta sau sa abandoneze lupta in fata greutatilor. Genul acela de suflet extrem de bogat, genul de femeie nesupusa si fara prejudecati. Genul acela pasional, sarcastic dar care nu jigneste niciodata chiar si cand ar avea toate motivele, genul acela de femeie ale carei cuvinte nu mint dar pe care extrem de putina lume le crede ca prea sunt iesite din mediocrul comun zilnic.  „Vrei sa iti spun varianta lunga sau varianta scurta? Cat timp ai?”. Suntem prieteni buni de multa vreme asa ca nu se pune problema ca vreunul dintre noi sa disimuleze in prezenta celuilalt plus faptul ca din nu stiu ce motiv eu m-am bucurat intotdeauna de increderea ei. „Zi-mi varianta scurta si ne intalnim maine la o cafea sa imi detaliezi. Vrei?”. „Catalin… vezi tu…”. „Ihi, vad!” am incercat eu sa glumesc ca sa mai destind putin atmosfera. „Catalin, eu nu inteleg cum un barbat, iar tu esti barbat si poate ma luminezi, nu inteleg cum un barbat poate sa iti spuna ca simte ca esti aleasa lui, perechea lui, sortita lui, ca te-a visat inca din copilarie pentru ca dupa niste ani sa spuna despre tine ca esti o hoasca (in paranteza fie spus, asta este echivalentul masculinului bosorog), o intretinuta neinstare sa faca nimic uitand complet prin cate ai trecut tu ca femeie, cate obstacole ai depasit in viata cu fruntea sus, uitand complet la cate faci fata chiar si in momentul asta fara sa te dai batuta, fara sa capitulezi, fara sa fugi las si sa treci mai departe. Uitand complet cat l-ai ajutat si sustinut sa isi termine studiile, uitand ca erai mai mult decat bucuroasa sa ii poti asigura un trai cat de cat decent atunci cand nu avea de lucru, uitand cat l-ai sustinut si incurajat ca sa capete incredere in sine atunci cand nimeni nu avea incredere in el, uitand ca de fiecare data cand incerca sa faca un pas inainte l-ai sustinut si indemnat sa faca cum crede de cuviinta fara sa il critici niciodata ci doar spunandu-i parerea ta de femeie experimentata in asa fel incat sa capete incredere ca decizia buna el o ia nu tu in locul lui…” A facut o pauza privind in gol undeva deasupra oamenilor care treceau pe langa noi grabiti pentru ca incepuse sa ploua incet. Nici eu nici ea nu am luat stropii de ploaie in seama. Am privit-o lung fara sa comentez nimic. Nu am vazut pe fata ei frumoasa niciun strop de dusmanie sau ostilitate sau chiar si cea mai mica urma de ranchiuna. Doar o imensa tristete care i se revarsa din ochi si buzele ei frumoase usor stranse ca sub imperiul unei dureri de nesuportat pentru orice alta femeie sau barbat. Dupa aproape o jumatate de minut de tacere a continuat. De data asta privind in gol, nu spre mine, ca si cand ar fi vorbit norilor sau unei amintiri de demult. „Uitand poeziile pe care le-am scris numai pentru el… Uitand cum il asteptam ore in sir… Uitand cum imi scanteiau ochii cand il priveam… Uitand devotamentul si fidelitatea mea, uitand increderea, uitand cadourile mici sau mari pe care i le faceam din suflet, o piatra cu o forma ciudata sau ceva de valoare dar fara ca toate astea sa aibe pret in bani pentru mine chiar daca intr-un moment sau altul eu as fi avut mai multa nevoie de banii aia, uitand ca eu eran gata sa las situatie, sa las casa, sa las absolut tot si sa raman cu el, uitand ca treceau si saptamani si abia daca mai reuseam sa ne intalnim o ora, uitand cum chiar si de ziua mea a uitat sa imi aduca un cadou cat de mic dar incarcat de semnificatii, uitand fotografiile cu flori sau orice alt lucru deosebit pe care il intalneam in drumurile mele si pe care i le trimiteam in fiecare dimineata ca sa isi inceapa ziua cu zambetul pe buze, uitand ca imi era primul gand la trezire si ultimul inainte de a adormi si ca il visam in fiecare noapte aproape… Iar eu la un moment dat i-am spus ca nu mai suport lipsa lui continua din relatie, i-am spus ca nu pot sa mai stau daca nu are nevoie de mine… Dar nu am stiut cat o sa ma doara… Nu eram pregatita sa ma rup… Prea uitasem sa mai traiesc si pentru mine si ajunsesem sa traiesc numai pentru el… De ce nu m-a lasat sa plec alta data cand am vazut ca nu insemn cine stie cat pentru el si am vrut sa plec? De ce?… Nici macar nu a gasit de cuviinta sa avem o discutie decenta de oameni maturi. Pur si simplu mi-a comunicat telefonic <<Stii si tu cum este cu legaturile astea… intri in ele cu gandul sa te distrezi putin sa mai treaca timpul si atat. Sa nu imi spui ca tu ai inceput legatura cu mine cu gandul sa ma iei de barbat.>>. Am baiguit incet… nici nu stiu daca m-a auzit <<Eu am intrat in legatura asta cu speanta ca de data asta mi-am gasit perechea, ca am norocul sa imi gasesc in sfarsit sortitul>> apoi a inchis telefonul… Iar universul meu s-a prabusit.”  A tacut o vreme iar eu nu stiam ce sa ii spun. Apoi a continuat trist, trist, trist dar jur ca nu am simtit niciodata in toata viata mea atata demnitate in suferinta unui om. „Dupa nu stiu cate luni am primit doar un e-mail in care imi spunea scurt ca nu simte nevoia sa ma intalneasca sau sa imi vorbeasca pentru ca lucrurile astea sunt sau nu sunt iar el nu simte nimic.”. Inca nu puteam sa spun nimic. Si sincer sa fiu nici nu stiu ce as fi putut sa ii spun. Ce sa ii spui unei femei atat de vizibil indurerata pana peste limita suportabilului? In cele din urma am reusit sa ingan cumva contrariat dar si impresionat de deznadejdea ei. „Bun, si acum tu ce ai vrea sa se mai intample?”. M-a privit de data asta drept si mi-a raspuns: „Nu vreau nimic, Catalin. Stii doar ca am o mare experienta de viata si cap cat cuprinde. Dar nu iti ascund ca inca mai sper ca este un accident, ca este o neintelegere, ca cine stie ce naiba i-a mintit cineva sau cine stie ce a inteles el, ca stii ca nu sunt o femeie chiar comoda si simpla, si a simtit nevoia sa se razbune intr-un fel sau altul dar fara sa incerce o discutie cu mine.”. Am privit-o la fel de drept si i-am spus „Nu stiu cine este el si nici nu ma intereseaza. Ma intereseaza doar ceea ce se intampla cu tine.”. Am mai schimbat cateva cuvinte neutre si am stabilit sa ne vedem a doua zi sa mai stam de vorba si sa ne aducem aminte de vremurile cand toate erau bune. Am ramas pironit locului privind-o cum se departeaza. Dupa cativa metri s-a intors spre mine si mi-a spus stins, trist, cu o imensa deznadejde retinuta „Ba as vrea ceva, Catalin… As vrea sa nu imi mai transmita pe diverse cai atat de multe cuvinte urate, as vrea sa nu imi mai transmita atat de multa ostilitate… Pentru ca nu inteleg cu ce am gresit. Nu am facut altceva decat sa il iubesc imens de mult si sa ma daruiesc cu totul. Asa cum sunt eu fara sa ma prefac si fara sa pretind ca as fi altcineva, fara masti. Si stii ca nu sunt o femeie chiar comoda si la indemana oricui dar nu sunt nici ultima femeie sau o femeie fara valoare si potential pentru un barbat… Si da… as mai vrea ceva… As vrea sa isi dea seama cat de mult a gresit umilindu-ma. Mi-ar fi suficient un sincer <<Iarta-ma, draga mea…>> Pentru ca eu oricum l-am iertat inca inainte de a-mi gresi. Prea l-am iubit ca sa nu il fi iertat. Si crede-ma ca nu am nici cel mai mic sentiment negativ la adresa lui. Ba dimpotriva. Simt, stiu ca inca il iubesc. Dar il iubesc pe cel pentru care eram totul si mi-o arata de fiecare data nu pe cel pentru care devenisem doar o optiune oarecare, de mai bine de un an si jumatate, nu pe barbatul care nu mai gasea cu cale sa daruiassca nimic din timpul sau.  O hoasca nefolositoare si fara perspectiva.  Macar sa stiu cu ce am gresit… Macar sa stiu de ce ma uraste… Dar simt cum ma sting… simt ca nu mai am niciun rost.”. Apoi a intors capul si a plecat mai departe. Am privit silueta aceea inalta si dreapta ce mergea cu capul sus privind  deasupra oamenilor printre stropii de ploaie care cadeau ca niste lacrimi in urma ei.