Ziua iubirii sau ziua urii?

 Dincolo de faptul ca mi se pare cam fortata americanizarea omenirii, chiar nu am nimic impotriva unei zile a iubirii, a indragostitilor, a amantilor, a adulterinilor, a extraconjugalilor, a poligamilor si, in general, o zi a tot ce are legatura cu erosul. Este punctul meu sensibil. Este vulnerabilitatea mea. Recunosc cu zambetul pe buze acest lucru. Dar nu pot sa nu gandesc si sa nu MA gandesc (nu am folosit intamplator si forma reflexiva) la fragilitatea, la capacitatea de pauperizare si capacitatea de metamorfozare a iubirii in opusul ei. Iar opusul ei nu este neaparat ura. Daca este sa socotim ca opusul a  ceva este acel altceva care il goleste pe primul de continut, atunci opusul iubirii este uitarea, indiferenta, plictisul, agasarea, lipsa de interes. Pentru mine este un mister cum in mintile si sufletele noastre negativul gaseste mult mai multe resurse si are putere mai mare decat pozitivul. Si se pare ca este si mai durabil. Atat timp cat nu stim cum sa o producem, atat timp cat nu prea stim nici cum sa o pastram, pot accepta ca iubirea poate sa dispara. Dar nu pot sa inteleg cum poate sa dispara afectiunea, pretuirea si respectul pentru cel sau cea pe care ai pretins ca il/o iubesti. Sa fie oare iubirea numai pofta necontrolabila si necontrolata de sex? Sa fie oare iubirea numai manifestarea cea mai degradanta a instinctului de posesie? Ce ne da oare dreptul sa pretindem ca celalalt sa renunte la libertatea de optiune si la dreptul la intimitate doar pentru ca ii spunem „te iubesc”? Cred ca nu este verb mai in stare sa insemne „posed” si „al meu sau a mea” intr-o forma extrem de perversa si disimulata decat indefinibilul „iubesc”. Si atunci de ce a fost nevoie ca oamenii sa inventeze un verb complet fara contur si atat de apropiat de absolut care sa defineasca atitudini comportamentale atat de comune? Probabil nevoia noastra de a ne apropia de intangibilul absolut… sau poate dumenzeirea din fiecare dintre noi…
Am socotit ca nu are rost sa scriu astazi despre mizeria demersului pseudogazetaresc (comandat politic) in care un fost prim-ministru este aratat in curul gol intr-o situatia care nu avea legatura nici cu interesul public, nici cu moralitatea, nici cu politica, nici cu absolut nimic. Qui prodest? Chiar nu inteleg de ce pana si cele mai nesemnificative actiuni ale unui om trebuiesc politizate in incercarea de a-ti desfiinta adversarul pe orice cai. Oare cand vor invata oamenii astia ca un adversar nu este un dusman ci doar un partener a carui prezenta este, ca in matematica, necesara si suficienta? Oare cand vor invata ca pe un adversar ai voie sa il infrangi doar cu argumente? Nici macar nu ma obosesc sa comentez asa ceva. Si nu la modul ca sar superior peste  asa ceva ci la modul ca  scuip dispretuitor asa ceva.