Imi cer scuze! Imi cer scuze! Nu, nu din greseala am repetat ci am accentuat faptul ca imi cer scuze la modul foarte serios. smile emoticon
Daca nu as comite inca o indiscretie, daca nu as risca inca o data sa lezez sau sa jignesc, as face-o nominal. Iti cer scuze in primul rand TIE. Stii tu cine esti cu toate ca este putin probabil ca ai sa citesti. Nu, nu este o scrisoare suicidala. :))) Este doar manifestarea simtului masurii care mi-a revenit brusc (probabil nu pentru multa vreme grin emoticon ) intr-unul dintre cam desele momente de insomnie pe care, fara sa stii, mi le-ai provocat. Astenie? Depresie? Preocupare? Constiinta trecerii implacabile a timpului? Dracu stie. Cert este ca sunt extrem de lucid si constient ca mai tot ce am scris in ultimii ani nu ar fi trebuit sa scriu. Nu numai ca nu am schimbat nimic dar nici nu ar fi fost normal sa schimb ceva. Ca doar nu sunt Dumnezeu. Fie ca este vorba despre poezie sau asa zise analize sau incercari stangace de pamflet, fie ca este vorba despre declaratii de dragoste usor escamotate ca sa nu se duca intr-o indiscretie de mahala, fie ca este vorba despre rabufniri furioase la adresa unuia sau altuia, fie ca este vorba despre suferinta pura nedisimulata, fie ca este vorba despre deznadejde, pur si simplu imi cer scuze pentru tot ce am scris. Cateva secunde, stand in pat si gandind la toate astea, mi-a trecut prin cap inclusiv gandul de a sterge tot ce am scris de ieri si pana cu ani in urma. Am socotit insa ca ar fi fost ca si cum m-as fi ascuns dupa deget. Odata citite cuvintele innebunite, raul sau binele a fost facut. Nu le mai pot intoace.
Stiu despre mine ca am o capacitate si o disponibilitate sa iubesc la o intensitate a carei marime multi tineri de 25 de ani nu o au si nu or sa o aibe niciodata. Stiu despre mine ca am o energie vitala pe care multi oameni si-o pierd inca inainte de 30 sau 40 de ani. Acum la 60 de ani sunt iarasi in situatia sa reconstruiesc de la zero. Si fara sa fie ceva spectaculos, imi iese si de data asta. Si nu este prima oara in viata. Cu toate astea insa, in secunda asta gandesc ca nu aveam voie sa scriu toate cuvintele pe care le-am scris. Si cand a fost vorba despre politicieni si cand a fost vorba despre intamplari si cand a fost vorba despre oameni in general si cand a fost vorba (chiar si fara sa nominalizez) despre o femeie sau barbat la modul cel mai individualizat. Nu am facut altceva decat sa ma las si eu purtat de aceasta nebunie care a devenit virtualul. Si nu de ieri de azi ci de aproape vreo 15 ani.
Nu stiu cati dintre voi constientizati ca acest virtual pur si simplu ne deformeaza realitatile, ne deformeaza vietile, ne deformeaza perceptiile, ne corupe pur si simplu constiintele si ne imbolnaveste afectivul. Mult prea des iubim doar virtual. Mult prea des uram inadmisibil de mult doar pentru ca ne stim protejati de un monitor. Mult prea des substituim chiar delirul erotic si sexual cu surogatul manifestarii lui in virtual. Si nu este normal. Am ajuns inclusiv sa ne despartim in virtual prin mesaje lamentabile pe chat, mess sau sms. Nu ne mai spunem „adio” omeneste fata in fata ci trimitem un sms „sper sa ma intelegi” sau un e-mail in care invocam nevoia de altceva. Periculos de mult virtualul tinde sa inlocuiasca viata reala. Si pentru ca intr-un moment de strafulgerare nocturna am constientizat major lucrul asta, am simtit nevoia sa imi cer scuze. Nu numai in numele meu ci si in numele tuturor care sunteti in situatia asta. Virtualul nu imbogateste viata ci, din pacate, o saraceste doar pentru ca a devenit un simplu substitut al vietii si nu o prelungire necesara a ei.
Ne plac sutele de like-uri (eu nu am fost niciodata in situatia sa primesc atat de multe smile emoticon ) pe care cuvintele sau fotografiile noastre le primesc. Suntem nebuni si mai tare innebuniti. Chiar nu constientizam ca nu contam mai mult in afara de cei pentru care chiar contam deja. Cautam apreciere. Cautam notorietate prin a ne arata cat de frumosi suntem sau cat de destepti suntem. Suntem dispusi chiar sa disimulam sau sa mintim pentru a obtine efectul asta. Tu chiar nu constientizezi ca laudele baloase nu au in spatele lor decat fie o dorinta neasumata de a ti-o trage, fie neputinta neconstientizata de face ceva cu propria viata? Cati dintre cei care iti dau like crezi ca ar fi dispusi sa faca ceva concret pentru tine daca ti-ar fi rau sau daca ai avea temperatura sau daca nu ai avea banii cu care sa iti cumperi un ceva mic de tot pe care ti-l doresti? Dar nu! Noi iubim in virtual, ne impreunam in virtual, ne uram in virtual, traim in virtual.
Gandurile mele sunt mult mai multe si acopera o multime mult prea mare de segmente si nu cred ca vei avea chef sa citesti pana la capat. Si asa m-am intins cam mult. Asa ca ma opresc aici. Daca iti foloseste o discutie cu mine, m-as bucura sa am privilegiul sa ti le impartasesc (gandurile) comunicand real unul cu celalalt.
Inca o data, IMI CER SCUZE pentru tot ce am scris. In primul rand tie. Stii tu (sau voi) cine esti (sau cine sunteti) daca vei citi. Ceea ce este putin probabil. Am suferit, am iubit, am criticat, am batjocorit, am dezbatut si nu avea niciun rost. Mi-au innebunit cuvintele. Nu retractez nimic, nu sterg nimic. Ar fi doar o dovada de neasumare daca as face-o. Dar rau imi pare ca am scris. Nu aveam voie. Nu a avut niciun rost. Am sa incerc sa ma ascund in mine insumi. smile emoticon Oricum nici asta nu are importanta. Peste un timp nu voi mai fi si fiecare dintre voi ajungeti tot in acelasi punct de la care nu mai urmeaza nimic. In viata reala, imi este al dracului de dor. Iar dorul nu mi-l pot substitui sau linisti cu virtual.
In general noi oamenii nu dam pe dinafara cu generozitatea. Si nu ma refer neaparat la aspectul banesc. La fel de evident mi se pare si faptul ca noua oamenilor nu prea ne pasa unii de altii. Trecem de la un om la altul, de la o relatie la alta, de la o situatie la alta, de la o stare (inclusiv erotica si/sau afectiva) de fapt la o alta cu o usurinta si superficialitate aidoma gestului negandit de a arunca la intamplare un minuscul ambalaj nefolositor. Foarte putini dintre noi sunt in stare sa moara pentru un alt om. Dar si mai putini sa traiasca pentru si prin un alt om. Evident fara sa renunte si fara sa i se ceara sa renunte la individualitatea proprie.
Intre minciuna si nevoia doar declamata de adevar
Oamenii nu mint pentru a disimula sau pentru a escamota sau pentru a mistifica viitorul ci numai prezentul. Nicio minciuna nu este pentru totdeauna. Efectele ei de cele mai multe ori da.
Privind lucrurile din perspectiva iminentei devoalarii minciunii intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, mie unul mi se pare chiar nefiresc sa te folosesti de o minciuna cu scopul de a trece de un moment. Oricum te va prinde din urma. Oricum vei fi pus/a in situatia de a trebui sa suporti gandul ca esti dispretuit/a, ca ai dezamagit, ca ai murdarit existente prin minciuna ta sau ca pur si simplu nu ai reusit sa fii la inaltimea unui eveniment, unei relatii, sau la inaltimea unor sentimente investite in tine. Nu pun in discutie situatia in care cel sau cei mintiti stiu ca sunt mintiti dar din jena, din prea multa ingaduinta, poate chiar sperand ca „posesorul” minciunii sa aibe ocazia sa revina asupra minciunii sale salvandu-si in felul asta onoarea, credibilitatea, ingaduinta si intelegerea celui mintit, cel mintit doar incearca timid uneori sa dea de inteles ca stie ca este mintit. Nu pun in discutie nici situatia in care cel mintit (ma refer la om; deci un el sau o ea) acccepta, dintr-un interes oarecare, sa fie mintit. Pun in discutie doar diversele forme de minciuna puse in joc cu buna stiinta, deliberat dar si minciuna autoindusa care duce la catastrofala situatie de a te minti pe tine insuti sau insati atat de tare incat ajungi sa fii primul care crede in acea minciuna. Numai ca de fiecare data in cazul asta viata te arunca la un moment dat in situatia de a nu mai fi in stare sa iti accepti propria minciuna pentru ca vine in conflict foarte mare cu propriile-ti interese, deziderate sau dorinte. Iar momentul adevarului poate fi devastator pentru cel in cauza.
Mintim ca sa ne facem placuti altor oameni sau sa cucerim. Are vreun rost? Oricum cel sau cea pe care ii mintim asupra varstei, infatisarii sau profesiei noastre vor afla la un moment dat adevarul. Oare atat de orbeti putem fi incat sa nu stim ca „de departe ochiu-ti bate/ de aproape ochiu-ti scoate”? De ce te afecteaza efectul minciunii tale?
Mintim ca sa ne satisfacem o pofta, un capriciu, o nevoie sau ca sa inducem o falsa perceptie asupra unei situatii, eveniment sau hotarari. Si ce se va intampla in momentul in care cel mintit va afla adevarul?
Mintim chipurile ca sa ii protejam pe altii. Mintindu-i?
Mintim si ne mintim mimand sentimente, stari sau chiar si pentru a ne convinge pe noi insine ca avem sentimente si ca suntem capabili de evenimente, stari, ca suntem la inaltimea la care am vrea sa fim fara sa mai si reusim. Si de cat de sus vom cadea in momentul in care se va afla impostura?
Deci: de ce mint oamenii in loc sa afirme raspicat adevarul? Ne pasa, ne atinge, ne intereseaza propriile minciuni? Sau doar incercam sa ni le obiectivam fata de noi insine demonizandu-i pe cei mintiti? De ce mintim cu atata usurinta dar suntem atat de afectati atunci cand suntem mintiti? Ca doar este o chestie cvasigeneralizata.
Nu sunt atat de egocentric exhibitionist incat sa imi las ranile la vedere sa fie atinse de absolut toti ochii sau sa sper ca vor exista cat mai multe perechi de ochi care sa mi le mangaie ci pur si simplu incerc sa ridic probleme omenesti. Noi oamenii am deprins cuvantul nu ca sa redescoperim firescul omenesc din noi ci ca sa ne ascundem cat mai mult de ceilalti oameni. Ceea ce este absurd. Eu vorbesc in principal despre sentimentul neimplinirii. despre frustrare, despre durerile fiecarui individ care in mod invariabil il fac pe om sa simta de foarte multe ori viata ca pe o nedreptate, ca pe un sir de intamplari pe care chiar nu le merita sau nu sunt justificate de un soi de pedeapsa pentru ceva anume. De aici si intrebarea: Doamne, cu ce am gresit? Si cel putin eu spun la modul generic „Doamne” doar pentru a da un grad de generalitate mai mare macinarilor, suferintelor, framantarilor omenesti. Pentru ca daca as vrea sa individualizez la modul exhibitionist, atunci as scrie Gheorghe sau Ioana. Deci nu este vorba despre egolatria mea. Eu doar am curajul sa pun pe masa in mod onest probleme omenesti. Nu disimularea este una dintre „calitatile” mele.
Azi as fi vrut sa continui seria problematicilor (aparent simple si carora nu le prea dam atentie chiar daca ne ocupa cam fiecare secunda din vietile noastre), problematici pe care oamenii (chiar nu stiu din ce motiv) se feresc sa le abordeze, cu subiectul IUBIRE.
Evident ca nu sunt atat de egocentric incat sa am pretentia sa suscit interesul a milioane de oameni cu truismele mele. Chiar nu ma cred un soi de buric al pamantului (in pofida faptului ca asa pare) dar atat timp cat exista chiar si numai un singur alt om care descopera (sau se descopera) ceva in cuvintele mele, nu vad de ce as incerca sa rup orice punte intre mine si ceilalti oameni. Da, rup punti (sau imi sunt rupte) atunci cand relationarea se dovedeste a fi doar o minciuna sau in momentul in care o punte distrusa ajuta celalalt element al relationarii (sau pe mine) sa se vindece de mine, sa treaca mai usor peste ceva, sa isi gaseasca propriul drum. Ma rog… si aici ar fi extrem de multe de spus.
Sau… predic in pustie, latru la luna. Sau pur si simplu imi este dor sau ma doare. Sau imi arat disponibilitatea sau caut o glorie marunta daca la marea glorie nu am acces. Sau… orice om are libertatea sa creada absolut orice despre un alt om. Asta insa nu il indreptateste niciodata sa si fie convins ca nu greseste. Cert este ca tot ceea ce scriu este scris onest, fara disimulare si fara false inhibitii. Si toate astea ma dor. Intr-un fel sau altul. Ai citit, da? Te-ai lamurit, da? Te bagi? smile emoticon
Am incercat in toti anii astia sa nu ii dezamagesc pe cei cu care am venit in contact, pe cei cu care am avut o relatie de o natura sau alta. Evident ca nu am putut fi si nu am vrut sa fiu doar o expresie a expectantelor lor in ceea ce ma priveste dar nu ma poate arata nimeni cu degetul ca am trucat jocurile, ca am masluit cartile, ca mi-am disimulat starile sau ca nu am fost onest. Si nu am facut-o pentru ca mi-am propus sa fac in felul asta ci pentru ca ursitoarele atunci cand m-au muscat de gat si-au dorit ca eu sa fiu in felul sau halul in care sunt. Tot in momentul muscaturii mi-au dat certificat medical sa nu fiu in stare sa urasc, sa nu port dusmanie sau suparare, sa nu fiu invidios, sa nu ma bantuie orgolii stupide dar sa nu pot renunta niciodata la mandria mea, sa nu fiu trufas dar sa nu ma las scuipat in crestet de nimeni, sa nu fiu vanitos dar sa imi stiu valoarea fara sa fac mare caz de lucrul asta. Nici nu am preacurvit ci am cam curvit. Dar am facut-o de fiecare data fara sa ma mint pe mine, cat mai onest cu putinta. Iar asta m-a dus de fiecare data in situatia sa nu mint relatia in sine. As afisa o modestie ipocrita daca as spune ca nu sunt eu in masura sa ma evaluez dar las falsele modestii la o parte si afirm ca sunt un exemplar in general bun daca ma raportez la medie. Daca ma raportez la ceea ce gandesc eu ca ar fi trebuit sau as fi vrut sa fiu, sunt doar inca un om esuat. Dincolo de toate astea nu reusesc sa scap de intrebarea: cu ce am gresit totusi? Pentru ca rareori am primit de la oameni in masura in care am dat. Si nu am pretins recunostinta dar nici ingratitudine. Drept este ca de fiecare data cand mi-a fost greu, un ceva de dincolo de mine m-a ajutat sa nu musc prea mult timp din tarana si sa am putere de fiecare data sa ma ridic. Si totusi: cu ce am gresit?
Tu stii Doamne ca tot ceea ce imi doresc pentru mine in general se refera la ceilalti. Dar Doamne, daca tot nu imi poti da timpul inapoi ca sa ocolesc niste oameni si sa evit niste intamplari facand in felul asta o economie insemnata la anii irositi, as vrea totusi pentru mine ca in viata viitoare sa imi dai forta sa ocolesc acesti oameni si sa evit aceste evenimente. Poate in felul asta reusesc sa micsorez numarul oamenilor si evenimentelor care mi-au cam irosit viata asta. Nu-mi ies la inventar intre 10 si 20 ani. Ce zici?
Pe masura ce trec anii, am mult mai multe semne de intrebare decat raspunsuri. Pe masura ce oamenii care imi irosesc devotamentul, iubirea sau inteligenta aratandu-mi numai lipsa esentelor, superficialitate, clisee, minciuna, disimulare si inconsistenta bagatelizandu-mi in felul asta nevoia avida de absolut, am mult mai multe indoieli decat certitudini. Ma doare. Dar merg mai departe. Pana unde? Pana cand? Fara cine? Oamenii mor doar o data.. Eu mor de fiecare data. Si nu ma invat minte niciodata.
Cuvinte indopate cu cafea
Cand oamenii spun „te iubesc”, de cele mai multe ori se gandesc doar la sine.
In majoritatea cazurilor il percepem pe celalalt doar ca pe o prelungire a propriului eu. Cand nu ne mai leaga nimic de celalalt, acesta devine o prelungire inutila. Adica un apendice.
De cele mai multe ori cand imi spui ca ma pretuiesti, cred ca nu faci altceva decat sa iti manifesti pretuirea pentru tine insuti sau insati. Nu o faci si atunci cand descoperi elementele propriei mele individualitati.
Nu ma pretuiesti pentru ceea ce sunt eu ci pentru ceea ce regasesti in mine din tine. Este si asta o forma a fricii tale de a te evalua corect. Eu sunt altcineva.
Nu eu sunt de vina pentru felul in care ma percepi tu. Nu sunt eu de vina ca in mine tu te cauti pe tine. De ce esti dezamagit/a atunci cand eu nu reusesc si nu vreau sa fiu decat eu insumi/insami?
De multe ori incercam atat de mult sa ne placa, sa ne accepte, sa le facem pe plac celorlalti incat reusim sa ne pierdem de noi insine.
Truisme insomniace
Exista doua tipuri de oameni care ii cauta pe ceilalti oameni: generosii si egolatrii. Generosii nu pot trai doar cu sine. Egolatrii nu pot trai fara sine.
Doamne, cat de singuri suntem. Atat de singuri incat nu putem nici sa intram in singuratatea altui om dar nici sa lasam un alt om in propria singuratate.
Autosuficientii se hranesc zi de zi cu laudele celorlalti, cu adularile celorlalti, cu a fi cautati, cu a fi in centrul atentiei celorlalti. Inconsistentii ii lauda pe ceilalti, ii aduleaza pe ceilalti, ii cauta pe ceilalti, le dau atentie celorlalti. Au in comun doar mediocritatea.
Pe altruisti ii raneste cel mai tare faptul ca nu reusesc sa ii inteleaga pe ceilalti. Pe cei egoisti faptul ca nu sunt intelesi de ceilalti.
Mare parte dintre noi purtam in buzunarul din dreptul inimii o oglinga cu doua fete. Pe una dintre fete punem o fotografie a noastra fotoshopata pe care o aratam celorlalti iar cealalta este cea in care facem pe dracu in patru sa ne privim cat mai rar cu putinta. Alienarea noastra devine la un moment dat atat de mare incat avem tendinta sa purtam cu noi cat mai multe oglinzi cu doua fete. Fiecare fata cu alta fotografie fotoshopata.
Majoritatea dintre noi nu sunt raniti de esecul in sine cat de faptul ca nu reusesc sa accepte esecul.
Atat inteleptul cat si saracul cu duhul trec mai departe. Primul pentru ca este in stare sa accepte propriul esec. Al doilea pentru ca are senzatia ca nu mai are nimic de aflat.
Uneori gandurile mi se „leaga” foarte usor in cuvinte. Alteori cuvintele imi devin ganduri.
Intre plus si minus se afla intotdeauna un mare zero.
Intre „eu” si „tu” exista intotdeauna un mare vid care poate fi umplut uneori cu „noi”. Cuvintele nu sunt suficiente. De prea multe ori amplifica vidul. Sentimentele si faptele sunt barcile cu care navigam intre „eu” si „tu” pentru a umple vidul cu „noi”. Ceea ce il umple insa nu poate fi definit nici in cuvinte, nici cu fapte, nici cu sentimente.
Minciuna perfecta este cea pe care o lansam noi insine si reuseste sa ne convinga pe noi insine.
De foarte multe ori simt nevoia sa vorbesc si sa ascult ca sa incerc sa inteleg. De cele mai multe ori insa, stiind ca nu comunicarea este una dintre virtutile oamenilor, incerc sa tac. Chiar si pentru faptul ca orice as avea de spus nu cuvintele mele ar avea ecou in celalalt ci doar ceea ce celalalt este convins ca vreau sa spun. Mi-a fost dat de foarte putine ori in viata sa intalnesc oameni dispusi sa ma asculte pe mine si nu doar pe sine sau sa auda doar ceea ce vroiau sa auda si nu ceea ce spuneam eu. Intotdeauna am plecat de la premiza ca eu sunt cel care are o problema de comunicare. Am pretuit intotdeauna limbajul pentru simplul motiv ca am socotit ca Dumnezeu ne-a dat posibilitatea sa articulam cuvantul ca sa ne putem intelege mai bine intre noi, sa ne apropiem unii de ceilalti. Noi am folosit cuvantul doar ca sa ne ascundem mai bine de ceilalti si de noi insine. Si in felul asta ajung iarasi si iarasi sa ma intreb: ce rost are? Oricum oamenii nu asculta decat propriile ganduri. Iar pe celalalt doar in momentul in care isi regasesc propriile cuvinte si ganduri in cuvintele celuilalt. Pffff… Ne incarcam vietile cu prea mult inutil. Iar in felul asta nu facem decat sa ne sporim gradul de redundanta al propriilor fapte, al propriilor existente. Oare cati oameni constientizeaza ca de cele mai multe ori oamenii se nasc doar ca sa moara? Descurajant este ca majoritatea dintre noi facem tot posibilul sa scurtam perioada de timp dintre nastere si moarte traind anapoda, producand false probleme, irosindu-ne in facil sau redundant. Cei mai multi dintre noi traiesc intre viata si moarte un soi de somn al ratiunii din care lipseste cu desavarsire ibirea reala aceasta fiind inlocuita cu surogate, cu clisee, cu superficialitate.