Am un IQ undeva in jurul lui 150. Plus sau minus cateva unitati. Si nu o spun cu emfaza, trufie sau aroganta ci cu capul plecat umil si lacrimi in ochi: ar fi fost mai bine sa fiu prost si/sau lipsit de caracter dar fericit.
Am trecut prin incendii, prin falimente, prin executari silite, prin constructii, prin reconstructii, prin divorturi, prin nedreptati, am fost umilit si dusmanit, prin prigoniri si lipsuri, prin lacrimi, prin dureri, prin deziluzii, prin greseli. Si da… o singura data am iubit cum nu am crezut ca pot iubi. Chiar si acum, de aproape doi ani de zile, trebuie sa fac fata unor probleme din care stiu oameni care nu au mai iesit. Le voi rezolva
In lumea mea cuvantul urmeaza gandul si fapta chiar daca de prea multe ori cealalta lume nu crede si ma umileste suspectandu-ma de minciuna devalizandu-mi buna-credinta… Dar atat de des aud sau dau nas in nas cu situatii in care… Cum sa scuipi acolo unde pretinzi ca ai iubit? Cum sa dusmanesti acolo unde pretinzi ca ai pretuit? Cum sa desfiintezi tot acolo unde pretinzi ca ai respectat?
Crede cineva ca un om cu un IQ foarte mare nu riposteaza pentru ca este prost? Crede cineva ca un om care a trecut prin foarte multe in viata nu riposteaza pentru ca este slab? Cand cineva mi-a spus cuvinte urate despre altcineva in care eu credeam, am spus ferm „opreste-te! nu cred! ar fi prea urat!”. In lumea mea esentele exista nu sunt doar pojghite subtiri supuse versatilitatii clipei. Si prefer sa o mentin asa. Daca reusesc sa il fac mai bun pe un om oarecare aducandu-l in lumea mea, eu sunt multumit. Daca nu, nu pot decat sa plang asumandu-mi riscul de a parea nevolnic, lipsit de vlaga, numai bun de scuipat, batjocorit, dusmanit si demonizat, bolnav psihic. Nu pot sa pretind nimanui sa ma accepte asa cum sunt chiar daca eu accept un alt om si il inteleg chiar si cand imi este ostilizat si total impotriva mea. Imi asum vinovatii pentru ca si eu am gresit si gresesc. Mult… mult de tot. Numai iubirea adevarata m-ar putea accepta. Nu o am… de fiecare data a lipsit ceva…
