Indoiala carteziana pare sa fi devenit expresia cea mai elocventa a intoarcerii cu dosul in sus a existentei individuale. Pentru ca intre dubito si sum nu mai treci prin cogito ci, cu certitudine, ajungi sa te indoiesti de tot, daca gandesti, dar ajungi si sa te indoiesti ca mai gandesti. Deci corect ar fi “cogito, ergo dubito” iar lucrul asta devine ultima ratiune a lui sum.
Oricum ai da-o, dar numai sub imperiul necesar si insuficient al lui cogito, ajungi sa te indoiesti de absolut tot. In atare situatie singura stavila in calea alienarii si instrainarii de tine insuti sau insati, devine capacitatea de a crede. A crede in tine insuti sau insati, a crede in alti oameni, a crede in reguli, a crede in fapte. Ce te faci insa cand, chiar din cauza acestui nenorocit de cogito, indoiala la care invariabil ajungi, inchide acest cerc vicios existential? Ce te faci cand ti se demonstreaza ca esti altceva decat esti, ce te faci cand oamenii devin altceva decat iti place sa crezi TU ca sunt, ce te faci cand faptele se dovedesc a fi altceva decat ai crezut tu ca sunt, ce te faci atunci cand regulile se dovedesc a fi doar strambatati menite sa iti subjuge inclusiv capacitatea de a gandi? Una dintre solutii, si cea mai des intalnita de altfel, este intoarcerea la sine, anihiland, voit si complet, supraeul. In momentul ala hatul care iti tine in frau pornirile crude, de multe ori animalice, elementul care modereaza individualitatea ta si integrarea ta in social, se rupe. Si incepi sa te cufunzi, la inceput cu voluptate, in propria-ti mocirla sau sfintenie. Nu mai exista nimic in jurul tau. Repere iti devin numai propriile-ti porniri lipsite de rationalitate. Negi absolut tot, improsti cu noroi absolut tot, te balacaresti, masochist sau narcisist, contopindu-te si pierzandu-te si disipandu-te in valul de neputinta, exprimata salbatic, al unor nevolnicii aidoma alei tale. Asta in cazul in care ai norocul sa intalnesti alte existente alienate sau cand esti impins, prin manipulare, catre asemenea alte existente. Solitudinea te poate arunca in disperare.
Numai ca vine o vreme cand farama de umanitate care inca mai zumzaie ascuns in tine, iti spune ca nu esti nici asa pe drumul cel bun. Este momentul in care cei care se joaca cu vointa ta, ar trebui sa inceapa sa se teama. Este momentul in care tu insuti sau insati ar trebui sa iti aduci aminte de esentele lui sum, ca unica modalitate prin care tu chiar poti sa lasi o mica urma prin locurile prin care treci in goana ta dupa nevoile care iti marcheaza existenta sau in goana ta dupa proprile-ti deziderate sau in nevoia ta de alti oameni, neconstientizata si deci imposibil de asumat. Si atunci incepi, normal asa ar fi, sa incerci sa ii intelegi pe ceilalti oameni. Sau, dintr-o pornire complet diabolica si ca forma de a te pedepsi pe tine insuti sau insati, incerci sa ii distrugi pe toti ceilalti, ei avand singura vina ca iti sunt oglinda in care iti vezi mult prea puternic propria-ti nemernicie, propria-ti neputinta, propria-ti nevolnicie, propria-ti rautate, propria-ti lasitate, propria-ti nevoie de tine insuti sau insati. Firesc ar fi sa iti regasesti capacitatea sa te intorci la sum-ul tau afectiv dar si rational si sa te intrebi “pentru ce toate astea”? Ar fi momentul cel mai potrivit ca tu insuti sau insati sa te intorci iarasi catre ceilalti, dar de data asta cu sum-ul tau individual complet asumat, si sa incepeti impreuna sa construiti. Chiar daca cei care te vor simpla leguma fara capacitatea de a gandi, chiar daca dubitoul iti pune piedica, chiar daca realitatile te fac sa te indoiesti de tine insuti.
Este doar punctul de la care putem pleca amandoi. Alternativa este sa ne mancam unul pe celalalt ca niste termite hamesite. Cei care ne asmut vor jubila nestiind ca fara mine si fara tine ei ar muri de foame.