Despre spatiu si timp

Scriu si scriu si scriu si nu reusesc sa schimb nimic si pe nimeni. Ies in strada si nu reusesc sa schimb nimic si pe nimeni. Protestez si nu resusesc sa schimb nimic si pe nimeni. Incerc sa argumentez si nu resusesc sa schimb nimic si pe nimeni. Am nimerit, probabil, in plina pustietate si tot ce se afla pe langa mine (oameni, intamplari, suferinte, saracie, smenuri) sunt doar plasmuiri ale mintii mele pornita, cu multi ani in urma, in cautarea perfectiunii. Ca urmare, nimeni nu citeste pentru ca, in spatiul pustiu in care ma misc eu, nu este nimeni sa citeasca. Nimeni nu intelege pentru ca, probabil, in spatiul pustiu populat cu plasmuiri, nu este nimeni sa inteleaga. Si cu toate astea, chiar daca umbrele nu ma vad, eu le vad. Par ca se misca, pare ca pasii lor au o directie (chiar si fara sens), par ca traiesc. Uneori pare ca dau cu totii navala sa asculte o voce dogita sau sa priveasca innebuniti la grotescul unui spectacol care mie nu imi spune nimic. Probabil si astea sunt fantasme menite sa-mi populeze pustiul. Cred ca plasmuirile mele sunt mai singure decat sunt eu. Macar eu am chipurile astea, creatie a mintii mele dornica de perfectiune, care ma inspira, care ma umplu de dezgust, care ma umplu de dispret, care ma umplu cu bunatate, care ma umplu cu nevoia de oameni intregi. Doamne, tu crezi ca eu nu stiu toate astea? Le stiu… Nu ma intreba atunci de ce scriu, de ce ies in strada, de ce protestez, de ce argumentez. O fac pentru ca sunt om si vreau sa raman asa, chiar daca lumea este pustie, pustiita, neinteresata de mine. Pana la urma eu sunt oricare dintre plasmuirile mele.
Nu ma descurajeaza faptul ca vad si inteleg lucruri si fapte cu mult inainte ca altii sa o faca. Nu ma deranjeaza ca inteleg sensuri mult inainte ca profetii sau guralivii neamului sa o faca. Nu ma descumpaneste nici momentul in care imi descopar afirmatiile in gurile unor personaje pentru care notorietatea este sinonima cu autoritatea, mult dupa ce eu am facut aceste afirmatii. Posibil sa fie doar sincronism de idei sau obisnuita nedreptate care nu a fost de natura, in toti anii astia, sa ma faca sa nu mai vreau sa fiu eu insumi. Nu ma dezarmeaza nici faptul ca nimeni nu are nevoie de mine. Ma descurajeaza, ma deranjeaza, ma descumpaneste, ma dezarmeaza doar faptul ca timpul meu trece. Iar spatiul meu se va goli si va deveni eminamente pustiu.