Impactul cel mai puternic asupra psihicului, afectivului si emotionalului meu l-a avut parerea celor care au contat pentru mine. La limita atunci cand nu le-am mai existat eu am incetat sa mai exist. In general un timp destul de lung si oricum cu urme adanci in mine. Parerea celorlalti, oricat de depreciativa ar fi fost, nu prea a contat.
Nu stiu… cuvintele pe care le-am invatat eu o viata intreaga au alte intelesuri si sensuri atunci cand aceleasi cuvinte le folosesti tu. Si a trebuit, prea tarziu, sa invat sa tac.
Nu stiu… este o diferenta imensa intre felul in care ma vad eu din interior si felul in care ma vad cei din exterior pentru care as vrea sa contez. Probabil eu gresesc… plus ca pentru unii pur si simplu nu exist. Probabil acestia au cea mai mare dreptate…
O relatie, indiferent de natura ei, nu exista daca nu este simtita ca atare in suflet. Restul este prefacatorie, convenienta, interes sau ratacire.
A judeca un om, prin definitie un complex de stari, atitudini, ganduri, fapte, doar in legatura cu un moment fara sa tii cont de context, de relatii de cauzalitate, de ceea ce viata acelui om este in istoriul ei si negandu-i toate trasaturile intelectuale, morale, caracteriale, este o abordare nu numai incompleta dar si generatoare de concluzii false si posibil dezastruoasa prin posibilele urmari. Pentru ca un om poate reactiona intr-un anume fel intr-un moment sau altul din cauza unor acumulari. Deci ar fi mai nimerit sa se raspunda la intrebarea „de ce?”. Abia atunci clipa in cauza poate capata valoarea reala.
Cat de mult pot sa te urasca niste oameni incat sa ii implori sa te ajute si ei, ca raspuns, sa te ignore complet si sa iti arate ca te dusmanesc visceral si sa te mai si umileasca in diverse feluri? Sau ce rau si cat rau ai fi putut face acelor oameni incat pentru ei sa valorezi mai putin decat praful de pe drum? Si ce ar trebui sa faci tu ca om care stii ca nu ai gresit mai mult decat cei care te urasc atat de mult? Cum reusesc sa isi converteasca absolut toata aprecierea in depreciere?