Motto: m-am sinucis traind
Privesc mult in urma si… cat am putut sa urlu ca un animal monogam desperecheat ranit de moarte… iar tu ai inteles ca este amenintare si ti s-a facut frica…
Da… stiu mai bine decat oricine! Am zambit aparent nepasator pentru ca altfel ar fi trebuit sa urlu deznadajduit. Mi-am acoperit ochii cu ochelari de soare doar ca sa nu mi se vada imensa tristete si durere care imi tasnea continuu odata cu lacrimile. Da, m-am comportat ca si cand as fi acuzat pentru ca altfel ar fi insemnat ca fiecare bataie a inimii sa iasa prin toti porii si sa te cheme cu forta mai mare decat tunetele celei mai mari furtuni. Da, m-am prefacut ca sunt bine si fericit si toate merg bine pentru ca altfel pasii mei ar fi lasat numai urme sangerii in urma. Da… am simulat echilibrul atunci cand in mine totul cadea, tot ce construisem o viata intreaga se darama. Iar tu nu ai avut ochi sa ma vezi ca sa ma salvezi… doar cu un cuvant si o imbratisare. Numai iubirea ar fi putut sa inteleaga toate astea. Tu nu ai putut sa intelegi si ai inceput sa ma urasti crezand ca esti o tinta cand de fapt tu erai visul transformat in cosmar…
Nu, Doamne, nu am crezut ca am sa ajung sa o spun dar sunt nevoit sa o fac: nu exista iubire pe lume. Oricum nu asa cum am sperat eu toata viata sa o traiesc. Exista numai placeri, exista numai momente, exista intotdeauna de o parte „eu” si de cealalta, departe departe de fiecare data, „tu”.
Nu, nu sunt depresiv, sunt doar disperat. Disperat pentru ca privind in urma nu vad sensul, nu vad rostul. Doamne, daca mi-ai fi spus la inceput in ce consta viata, macar as fi putut sa aleg daca vreau sa o traiesc sau nu. Nu stiu de ce atunci cand imi gasisem rostul a trebuit sa mi-l iei, sa imi arati ca ma insel, ca este o eroare… Nu stiu… Ce ai vrut sa ma inveti? Ce rost a avut sa traiesc doar ca sa imi fie invalidate toate credintele, toate sperantele, toate visele si toate luptele? Am crezut prea mult? Am sperat prea mult? Am visat prea mult? Am luptat prea mult? Si atunci sa fi facut ce?