Mamaliga ranceda

Nu stiu cati dintre voi au trait perioada in care taierea mamaligii cu firul de ata era un ritual aproape sacru. Toate erau calde pe masa rotunda din lemn cu trei picioare joase. Toate simturile erau in fierbere si doar magia ritualului taierii mamaligii cu firul de ata ne tinea pe loc sa nu navalim (ca hunii, zicea bunica-mea) hulpavnic asupra ciorbei de pastai de fasole (ca doar eu fusesem cel pe care cazuse pedeapsa sa le culeaga dimineata direct de pe vrejuri; si sa nu fi dat dracu sa fi scapat vreuna care sa aibe ate dupa fierbere)  dreasa cu agurida si puiului fript (de data asta nu cazuse pacatul pe mine sa il tai eu) direct deasupra jarului, infipt in frigaruie. Aaaa… era sa uit de micul ceaun de lut in care inota usturoiul pisat amestecat cu apa si sare. Stateam cuminti la masa in timp ce bunica-mea inca mai mesteca mamaliga, cu facaletul, in tuciul pus pe pirostrii deasupra jarului care mai scotea, destul de rar acum cand era pe trecute, cate un trosnet scurt. Mamaliga continua sa scoata din cand in cand cate un „pffff…” insotit de aburi, ca o locomotiva care se opreste in gara dupa ce a tras din greu la deal. De fiecare data in mintea mea de copil ma gandeam “si daca de data asta o sa explodeze?”. Puneam faptul ca nu exploda niciodata (vorba asta o auzisem prima oara tot din gura bunica-mii) doar pe priceperea bunicii mele de a o stapani inca de la nivelul de pasat ce clocotea pana la stadiul de masa vascoasa ce asteapta sa fie rasturnata si taiata cu firul de ata. Intinsa pe fundul de mamaliga, scotea aburi fierbinti pe toata suprafata in timp ce bunica mea, ca intr-un ritual sacru, incet, apasa cu firul de ata dintr-o parte in alta a mamaligii eliberand felii suficient de mari incat sa le poti apuca cu doua maini de copil. Apoi incepea festinul. Putin lapte amestecat cu mamaliga fierbinte (pasatul amestecat cu branza ce scartaia intre dinti dupa ce se topise, deja ne potolise navala cu vreo 15 minute inainte) asa ca incalzire. Uneori renuntam pentru o portie zdravana de branza amestecata cu mamaliga si smantana sau, atunci cand nu aveam smantana, cu untul intins pe o frunza de lipan, dupa ce fusese batut temenic laptele prins in putinei, in cursul diminetii, si cufundat in put in ciutura plina de apa rece ca sa nu se topeasca. Venea randul ciorbei. Asta era partea neplacuta a mesei deja. “Luati si mancati ca asta este medicament”, spunea bunica-mea. “Cum adica medicament?”, se intreba mintea mea de copil dar nu aveam puteresa sa zic “nu” stiind ca urmeaza puiul rumenit si crocant de care nu as mai fi avut parte daca refuzam „medicamentul”. Batalia era pe ciortanelele rupte direct din pui cu mana. Uneori iesea cu imbranceli intre noi copiii, imbranceli care se terminau cu cate un facalet pe spate si nu stiai daca te ustura de la fierbinteala mamaligii – care nici de data asta nu explodase – sau de la forta mainii bunicii mele, aceeasi mana cu care torcea lana in serile de iarna, aceeasi mana cu care ne mangaia cand ne povestea cum fusese nevoita sa se ascunda sub malul garlii atunci cand veneau perceptorii sa ceara darile dupa ce deja ii confiscasera tot ce mai avea “dupa” urma unoi sot preot, mort pe frontul din Rusia. Nu putea fi mai rau decat sa fii vaduva de preot si fiica de chiabur. Nu mai aveai nimic dar tot mai trebuia sa dai. Si de fiecare data incheia cu un oftat scapat printre cuvintele “dar mamaliga nu explodeaza niciodata”, cuvinte al caror sens nu il intelegeam. Intotdeauna burtile noastre crescute prin nu stiu ce miracol lasau felii mari de mamaliga sa zaca pe masa cioplita, in lemn, cu trei picioare scurte ca abia puteai sa iti bagi genunchii sub ea. Nu se aruncau niciodata. Erau amestecate fie cu urzicile tocate care urma sa fie hrana pentru rate, fie cu laturile care urmau sa fie festinul porcului, de data asta. Uneori insa gasem prin cate un loc (Dumnezeu stie de cate zile si cum de ajunsese in acel loc) cate o bucata de mamaliga cu coaja intarite si mucegaita si murdara. Nici pasarile infometate nu mai ciuguleau din ea. Era tot ceea ce mai ramasese din falnica mamaliga ce te asteptai sa explodeze dintr-o clipa in alta: o bucata de mamaliga ranceda de care nicio vietuitoare nu mai avea nevoie si care urma sa se descopuna incet incet pana nici macar amintirea din ce ar fi putut sa fie, nu mai ramanea.
Vacantele mi s-au transferat incet incet in alte zone si in alte timpuri. Iar bucata de mamaliga ranceda care nu exploda niciodata s-a pierdut printre multele amintiri fara ca afirmatia bunicii mele sa isi fi pierdut sensul, de ea stiut: “nu va exploda niciodata mamaliga”.