Nu stiu cum Dumnezeului reusesc toti, dar le iese bine de tot. Cam toate guvernarile, cu foarte mici perioade de timp in care au iesit din normalitatea lor aberanta, au incercat sa dreaga durerile fracturii cu algocalmin fara sa incerce sa puna osul la locul lui si lucrurile pe fagasul lor firesc.
Cum toate guvernele au trebuit sa isi satisfaca clientela si buzunarul propriu de partid, cum bani la buget s-au colectat intotdeauna mai putini decat necesarul, mai toti au gasit cu cale sa biciuiasca si mai tare martoaga docila si disciplinata care trage pana cade decat sa incerce sa dreseze iepsoarele si carlanii ce zburda liber prin buget si gradinile oamenilor producand intr-o veselie paguba dupa paguba. Campiile sunt saracite, pajistile pascute pana la radacina, apa din fantani este salcie, iar martoaga biciuita sa faca brazda din ce in ce mai adanca. Nu are importanta ca este din ce in ce mai costeliva, din ce in ce mai plina de rani provocate si de capastru si de bici. Toate bancile ranjeau satisfacute la gandul ca vor realiza profituri imense dand credite cu buletinul in timp ce pentru o aceeasi suma o firma era cautata de paduchi la a cincea generatie. Marii vanzatori (bunuri de larg consum, case, masini, iluzii, concedii etc etc etc) de asemenea isi frecau satisfacuti buzunarele. Omul simplu, ala care munceste doar ca sa traiasca (vise, taica, vise) un pic mai bine de la un concediu la altul, isi facea calcule zgarcite ca o sa poata sa returneze banii in vreo trei-patru vieti de munca. “Lasa ca o sa vaz io ce am sa fac” (si sigur ar fi gasit el o cale pentru ca nu ii place sa se stie dator iar de inselaciune oricum se ocupa aia mai mari). Important era ca isi putea satisface o bucatica din visul lui pe care il traia de multe zeci de ani: doar un pic mai bine. Vroia mult? Vroia putin? Vroia doar normalitatea pentru o viata mediocra de om. Evident decizia abracadabranta de a arunca bani in piata a fost a bancilor. Nu consumatorul le-a fortat sa o faca. Lacomia i-a indemnat pe bancheri sa dea cu banii fara numar fara numar mai ca manelistii la nuntile tiganilor. Sub privirea ingaduitoare a BNR si cu concursul vinovat al tacerii guvernantilor. Dar a venit si clipa in care au constatat toti ca dincolo de faptul ca sacul s-a golit, mai avea sacul asta si o gramada de gauri mari pe fundul lui. Din pacate cea sacrificata a fost iarasi martoaga care sperase cativa ani ca in sfarsit are si ea acces la ieslele din care se infruptau din belsug hergheliile aratoase cu drept de a zburda libere prin bugetul si resursele tarii. Martoaga a fost lasata afara in furtuna, flamanda, bolnava, gafaind chiar si cand incerca sa se odihneasca. Carlanii, iepsoarele si bancile nu trebuiau sa fie partasi, solidari cu toti ceilalti la austeritate. Asa ca li s-a gasit loc caldut in grajduri cu imbunatatiri, dependinte generoase, gresie, faianta, incalzire centrala, vedere la mare si buget de stat. Cuvantul de ordine? Sa salvam bancile si bogatasii cei mari! Iar astia evident ca sunt marii capitalisti bugetari, marii evazionisti, marii smenari. Da-l dracu pe ala micu`! Sa traga pentru toti ceilalti. Nu pedepsim bancile pentru clauzele abuzive ci tot pe tampitul de imprumutat ca a fost suficient de tampit sa ia banii care i se fluturau prin fata nasului luandu-i mintile cu mirosul lor omnipotent la care visa chiar si in noptile fara vise. Pe un mic investitor sau un mic intreprinzator il putem lasa sa dea faliment, il impingem “prieteneste” sa dea faliment dar bancile, cele care prin lacomia lor au ajuns sa nu isi mai recupereze banii, le protejam in numele stabilitatii financiare, chiar daca pot fi acuzate de proasta gestiune nascuta din lacomie. Ba mai nou onor FMI transmite un semnal fara echivoc ca daca cumva instantele vor insista sa gaseasca vinovate bancile, banii returnati vor fi recuperati tot de la deponenti, aia datorita carora bancile au bani sa faca profit. Sau mai pe scurt, nu hotul dovedit trebuie pedepsit ci pagubitul trebuie pedepsit si furat mai departe. “Curat murdar, coane Fanica”. Nu incercam sa aducem mai multi bani la buget combatant evaziunea ci punem taxe si impozite mai multe tot aluia care oricum trage si asa din greu. Ca tot au promis imbuibatii in campania electorala ca vor curge rauri de lapte si miere si vor fi diminuate taxele si impozitele. Votantule, acum iti ajunge? Inteligentule, si eu simt la fel de tare votul tau, tu care te-ai lasat dus cu presul de promisiuni de care ei stiau ca nu se pot tine.
Prapaditul nu are dreptul la o lege a falimentului personal (fapt ce i-ar reda demnitatea si i-ar acorda o a doua sansa) ci este haituit, hartuit, amenintat continuu, jecmanit cu alte si alte comisioane, penalitati, dobanzi la dobanzi. Firmele mici (exact alea care aduc majoritatea veniturilor la buget) pot sa moara. Nu au dreptul nici macar la un faliment decent, faliment la care le-au dus tot bancile prin lacomia lor, tot statul prin vinovatia si incompetenta sa. Vezi doamne in numele stabilitatii financiare. A cui stabilitate financiara? Evident a bancilor si a marilor evazionisti, smenari si capitalisti bugetari.
In atare situatie este imperios necesara o alt fel de clasa politica. O clasa politica al carei scop sa fie binele cetateanului si al tarii nu binele cleintelei si partidului propriu. O clasa politica pentru care bunastarea cetateanului sa nu fie doar slogan electoral ci actiune zilnica. O clasa politica pentru care pedepsirea vinovatilor si protejarea victimelor sa fie mai importanta decat iluzoria stabilitate bancara. Sa dea faliment! Sa vada si ei cum este! Poate in felul asta BNR isi va aduce aminte ca este banca NATIONALA a ROMANIEI nu codoasa bancilor. Pentru ca interesul Romaniei este cetateanul si cei care produc locuri de munca, impozite si implicit bunastare sociala, nu bancile hraparete, smenarii, evazionistii si capitalistii bugetari. Altfel… Egalitatea sanselor? Aiurea! Egalitatea in fata legii? Haidade! Protejarea cetateanului? Vorba in vant! Stimularea si protectia micului si mediului intreprinzator? Doar slogan electoral.