Sunt sigur ca oamenii au nevoie de oameni ca prea se cauta, prea exista un „ce” in mai toti care ii impinge sa se arate (chiar si disimulat si contrafacut de prea multe ori) altor oameni. Si cu toate astea atat de tare fug oamenii de oameni si atat de putina disponibilitate au sa se daruiasca complet altui om…
A observat cineva ca cu cat un om se daruieste mai mult altui om cu atat mai mult acesta se indeparteaza de primul de parca i-ar fi teama sa nu se imbolnaveasca de el? 🙂 Si da, cam fiecare om este la randul sau si „opresat” si „opresor”. Uneori se intampla acest schimb de roluri chiar intre aceeasi doi oameni. Cand unul, cand celalalt. Ce ciudat de singuri si autosuficienti sunt totusi oamenii…
Eu uneori chiar invidiez aceasta autosuficienta… Prea nu pot trai numai cu mine insumi. Atat de insuportabil sunt. :)))) Si de cele mai multe ori mi-ar fi suficient chiar si numai un anumit om. Am zis „de cele mai multe ori”, da? Ca sa nu ti-o iei in cap ca imediat ti-o iei si in freza.
PS Eu nu vorbesc ca victima pentru ca nu am in mine gena victimizarii. Eu constat doar ca observator. Sunt reflexiv dar si introspect. Bat si eu campii ca m-am trezit prea devreme si tzusti imediat la om. Pardon. Imi cer scuze. La femei(e). ;)))) Eu nu am stiut niciodata sa mentin un echilibru suportabil care sa duca la armonie. Fie m-am dus prea mult fie am plecat prea mult. Chiar si cand aparent nu parea asa. Si nu ma refer la un anumit tip de relationare. Dar cert este ca atunci cand sunt respins, fac imediat stanga-mprejur. Nu spun ca este bine, nu spun ca este rau. Doar este.
Poftim! Cine mai vorbeste despre sine atat de nefiresc de onest? :))))))) Oameni, nu sunt exhibitionist si nu comit indiscretii indoielnice. Iar buricul pamantului nu ma cred. Nu spun nici eu chiar tot. 🙂 Incerc doar sa transmit cate ceva. Si cum as putea-o face mai bine daca nu fiind direct si nu una sa spun si alta sa fac? Sigur m-ar prinde cineva cu ocaua mica. Poate poate iese de o iubire sincera de o zi-doua. :))))) Stiu: nu sunt sanatos. 🙂