Pierdut in contemporan

Inclin sa cred ca exista un moment de gratie (hazardul, predestinarea, sansa?) in care o fraza scrisa, un gest, o actiune, o pozitie, o atitudine isi gaseste (sau gasesc) locul in mintile si sufletele oamenilor si nu o determinare valorica. Am mai spus-o ca butada: valoarea unui enunt nu este data de valoarea intrinseca a enuntului in cauza ci de notorietatea celui care il emite. Azi adaug si existenta unui fel de vortex ale carui ratiuni si reguli imi sunt complet de neinteles. Nu stiu daca sa fiu descumpanit ca imi regasesc cuvintele si ideile, dupa multe luni de zile, uneori chiar ani, in pixul sau gura altcuiva (timp in care cuvantul meu a fost complet invizibil iar dupa acest moment devine si redundant) explodand pur si simplu in constiinta publica, sau sa ma bucur ca am avut dreptate. Pana la urma… la scara cosmica toata viermuiala asta devine doar tacere iar praful de stele se rataceste in „meandrele concretului”.  Stiu… suna egolatru chiar daca este numai tristete. Este, in acelasi timp, cumva nedrept. Nimeni cu cap nu spune ca viata chiar ar fi dreapta. 
Uneori, in desantate si opulente solilocvii, ma intreb care a fost rostul meu. Sincer sa fiu eu unul, ca multi alti oameni constienti de sine si de urmele lasate prin trecerea asta care se numeste viata, inclin sa cred ca niciunul. Prea multa zbatere. Prea multa risipa de inteligenta. Uneori prea multa bunatate. Prea multa speranta. Chiar prea multa munca, de foarte multe ori, cu rezultate si efecte submediocre. Prea multa intelegere, compasiune si empatie. Evident si foarte multe limite ce se inscriu in firescul omenescului. Da, cred ca as fi putut lipsi fara ca universul sa simta diferenta. S-a intamplat totusi sa fiu. Si am preferat sa fiu om. Chiar daca lucrul asta, de multe ori, imi creeaza limitari, imi ceeaza insatisfactie, imi creeaza probleme, imi creeaza neimpliniri. Pana la urma „intamplarile” proprii ale trecerii prin viata sunt, intr-o oarecare masura, supuse si liberului arbitru. Dar mai ramane totusi hazardul, poate predestinarea, care creeaza momentele de gratie. Sau, poate, exista doar momente de gratie a caror intelegere depaseste limitele rationalului.
Oricum, in acest individual „prea tarziu”, nu reusesc sa vad scopul trecerii mele cum nu reusesc sa vad nici o destinatie clar conturata. Prea multa incropeala in existenta umanitatii. Prea multa lipsa de omenesc in viata oamenilor. Prea mult nefiresc in optiunile oamenilor. Prea multa gratuitate in liberul arbitru al oamenilor. Prea multa lipsa de perspectiva in atitudinile oamenilor. Prea multa viermuiala haotica.
Si totusi… este de atat de multe ori atat de simplu si de frumos incat iti devine imposibil sa nu exclami: nu exista niciun scenariu pentru om, nu exista niciun scop pentru om. Totul este doar risipire…