Au innebunit literele

Nu am sa mai pot sa scriu.
Din stilou nu mai curg litere
Ci numai semne de intrebare
Ce se grupeaza singure
Pe hartie, in ploaie sau cer,
In nelinisti si credintele sparte
Atunci cand nu mai pot sa mai sper
Formand un nume. Acelasi de o vesnicie.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Nu mai este nimic de facut…

Atat de mult am strigat
Incat am ramas fara glas.
Atat de mult am scrutat fiecare om
Incat am ramas fara vedere.
Atat de mult am sperat
Incat sufletul mi s-a imbolnavit de dor.
Atat de tare am crezut
Incat am innebunit.
Atat de mult am tot rostit
Incat, in cele din urma, cuvintele-au murit.
Atat de mult am asteptat
Incat am devenit stana de piatra
Fara vaz, fara auz, fara glas.
Inmarmurita-n uitarea anilor
Viata s-a transformat in petale rupte.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Raul din bine.

Ce ciudat… uneori exact sentimentele si trairile ca esenta pozitive din om il pot arunca pe acesta in Infern, in Iadul propriu. Bunatatea cand i se raspunde cu ingratitudine, iubirea cand i se raspunde cu ostilitate nejustificata de nimic, generozitatea cand i se raspunde cu ura, prietenia cand i se raspunde cu tradare, onestitatea si sinceritatea cand li se raspunde cu suspiciune, buna-credinta cand i se raspunde cu neincredere si banuiala de disimulare, devotamentul si fidelitatea cand li se raspunde cu acuzatii nedrepte.
Doamne, de ce il pedepsesti pe om in felul asta? Ce crezi ca poate invata din asa ceva? Sa urasca omul? Si daca nu o face si doar cade in Infern cu sufletul facut zob si in pericol sa si-l piarda definitiv golit de credinte?

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Un lup singuratic

Mi-au trecut anotimpuri si ani,
Mi-au trecut ploi, arsite, ninsori,
Mi-au trecut fructe, petale si flori…
Tu insa nu mi-ai trecut.
Si-atunci am impietrit in reci asteptari.
Iar timpul a inghetat in taceri.
Si sufletul odata cu el: nevazut si nestiut.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Singuratatea sufletului…

Exista oameni carora le este atat de teama sa iubeasca si sa fie iubiti, le este atat de frica de angajament, responsabilitatea si asumarea angajamentului, atat de teama sa se daruiasca complet si sa primeasca daruirea celuilalt, atat de frica sa nu ajunga sa sufere din cauza asta incat, fara sa isi dea seama, nu fac decat sa vaneze si chiar sa provoace greseala celuilalt doar ca sa isi poata justifica fata de sine frica si sa spuna „am avut dreptate”. Pur si simplu indeparteaza iubirea si daruirea de ei. Doamne… rogu-va, invatati iertarea ca sa fiti iertati! Invatati sa iubiti ca sa fiti iubiti! Altfel veti lasa numai lacrimi in cei care va iubesc cu adevarat. Iar pentru ceilalti veti fi doar o amintire repede uitata. Cine va va mai iubi atunci cand nu veti mai fi atragatori pentru nimeni? Nu fortati singuratatea sufletului… Pana la un moment dat o puteti minti cu copiii, cu prietenii mai mult sau mai putin reali, cu cuceriri, cu tot felul de activitati dar vine o vreme cand… si este crancen…

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Ceturi

Este posibil sa nu te mai gasesc niciodata.
Este posibil chiar sa nici nu fi fost vreodata.
Sigur este numai strigatul mult prea dens
De prea multa vreme fara ecou si intens.
Sigura este doar starea de gol si de lipsa
Sufletul muribund intr-o prea lunga eclipsa.
Sigure sunt doar intrebarile fara raspuns,
Anii ce-n juramintele ceturi s-au tot ascuns.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Daca nu…

Ati dansat macar o singura data ca si cum pe intreg Pamantul ati fi fost numai voi doi si muzica? V-ati iertat chiar si numai o singura data atunci cand aveati senzatia ca tot ce vine de la celalalt este impotriva voastra? Ati simtit ca nimic nu are rost fara celalalt? Ati simtit ca vreti sa ii sarutati ridurile parandu-vi-se cele mai frumoase riduri din lume? Ati simtit la modul fizic ca va doare cand pe celalalt il durea ceva? Ati stiut ca in orice secunda ati putea sa va dati viata daca celalalt ar avea nevoie de viata voastra ca sa traieasca? Ati simtit ca sunteti in stare sa renuntati inclusiv la demnitatea voastra ca sa ii fie bine celuilalt? Ati simtit ca nu ati accepta niciodata ca celalalt sa renunte la demnitatea sa ca sa va fie voua bine? Ati simtit starea de multumire profunda cand celalalt era multumit? Ati simtit ca orice ar face celalalt nu ati fi in stare sa il pedepsiti si sa il renegati in niciun fel? Ati simtit ca ati prefera ca celalalt sa fie fericit/a cu altcineva decat sa moara chiar daca v-ar durea pana la a muri voi insiva? Ati simtit vreodata ca ostilitatea, dusmania celuilalt sunt singurele lucruri pe care nu le puteti indura? Ati simtit ca va sufocati la modul cel mai propriu din cauza lipsei celuilalt? Ati fost macinati de indoiala si teama atunci cand celalalt va da semne ca uita de voi sau ca nu mai are nevoie de voi? Daca nu… nu ati iubit. Restul este vorbarie.

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Vesnicia din noi…

Nu… „dincolo” nu exista… Nu mai urmeaza nimic. Raiul si Iadul sunt aici pe Pamant, in sufletele noastre. Uneori ne arunca intr-o parte sau alta intamplarea, hazardul si de cele mai multe ori alti oameni. Eu am parcurs drumul dintr-o parte in alta de prea multe ori. Din Infern am avut de fiecare data puterea sa ies singur, in Rai nimeni niciodata nu a vrut sau nu a avut puterea sa ma pastreze. Acum stau, nu stiu cata vreme, sa ma odihnesc putin intre ele. Si este atata pustietate aici… Parca ar fi ora de culcare si toti s-au retras intr-o parte sau alta sa-si vada de somn… Sau…
Dumnezeu a plecat sa creeze o alta lume. Doamne, macar in aia fa numai suflete Rai. Ai deja experienta.

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu

Doua aripi si un singur zbor… intrerupt

Cum sa omori un suflet sau un dor?
Daca este sufletul tau pereche?
Mai bine deschizi cerurile si vezi unde zboara.
As vrea sa zbor sus de tot,
Sa ma intind sa fac plaja pe-un nor
Iar de pe norul vecin tu sa imi faci cu mana
Chemandu-ma sa ne imbaiem goi in curcubeu.

Mi-ar fi placut sa zbor…
Sus de tot, departe, pe-un nor.
Tu o aripa, eu cealalta.
In timpul zborului aripile arzande
S-ar fi impreunat avid
Pravalindu-se, mai sus, in curcubeu,
Un intreg tu si eu.

În categoria Poezie | Lasă un comentariu

Te rog… nu imi spune ca ma iubesti… voi supravietui

Te rog… nu imi vorbi despre iubire atat timp cat tu nu poti decat senzatii, clipe printre alte clipe si placerea senzoriala. Nici macar pe acestea nu le vei cunoaste pana unde pot ajunge. Daca nu te poti darui, daca nu poti sa fii in interiorul meu si sa ma vezi si sa te vezi de acolo, daca tu nu poti simti decat tu si eu in permanenta ca doua fiinte separate care pot trai una fara cealalta, daca nu poti sa-mi daruiesti timpul tau, mai bine nu mai vorbi despre iubire. Nu o vei avea si nu o vei da niciodata. Lasa-ma in singuratatea mea… Iubirea asta a ta nu este si iubirea mea si atunci tot singur ma simt. Senzorialul l-am parcurs pe tot de multa vreme. Nu imi poti oferi nimic nou. Eu tie, da. Dar nu imi cere numai pentru atat sa cred in iubirea ta si sa ti-o daruiesc pe a mea si, in special, nu imi cere sa stau o vesnicie sau mai multe numai pentru atat. Vrei acest tip sarac de traire careia tu ii spui iubire? Ti-l pot oferi abundent. Era suficient sa imi spui de la inceput fara sa imi promiti eternitati. Eu nu ti-am cerut-o. Dar rogu-te, nu ii spune iubire, nu imi spune ca ma iubesti. De asta la un moment dat nu am mai vrut sa stau. Nu stiam insa ca te iubeam iremediabil deja. Si de atunci… este atat de multa vreme… Iar daca-ntr-o zi ai sa descoperi ca ma iubeai dar iti era frica sa te pierzi de tine fara sa stii ca in permanenta te-ai fi regasit in mine, eu nu mai am unde sa plec… Iar daca nu… voi supravietui. Singur pana la sfarsit.

În categoria pamflet/social/comentarii | Lasă un comentariu