Toata viata mi-am dorit si am sperat ca intr-o zi am sa reusesc sa fiu singurul barbat al unei singure femei. Nu din obligatie, nu din prejudecata, nu din respectarea conventiilor, nu formal. Si m-am pregatit toata viata pentru acel moment care parea ca nu imi este sortit. Cand foarte tarziu am crezut ca in sfarsit se intampla…
Am constatat un lucru descurajant. Pentru ca am un limbaj ingrijit, lipsit de cliseele comunicationale, de dulcegariile gratuite care iau mintile si fac victime, foarte multi oameni, in special femeile, ma trateaza cu suspiciune, cu neincredere. Nu mai pun in discutie faptul ca nimeni nu ma cauta. Imi pare rau. Nu este vina mea ca reactionati in virtutea unor tipare. Nu imi dau voie sa fiu fatarnic si inconsistent. Si asa am pierdut prea mult timp din viata mea.
Cei mai vulnerabili oameni sunt cei care nu pot sa urasca, nu pot sa dusmaneasca, nu pot sa ignore, nu pot sa se ostilizeze si nu pot arunca cu noroi la furie. Toate astea fiind o modalitate prin care psihicul se elibereaza de tensiunile interne si prin care vinovatiile proprii sunt convertite in acuzatii in fata carora nu exista niciun fel de posibilitate de aparare.
Tu si tu si tu si chiar si tu… poate intr-o zi cand ai sa te gandesti onest la mine ai sa constati ca nu am fost atat de rau pe cat iti place sa crezi acum si ai nevoie sa crezi acum. Si poate ai sa constati ca am fost de neinlocuit. Va fi insa prea tarziu. Iti voi fi murit. Iar in acel moment, indiferent unde voi fi… eu am sa mai lacrimez inca o data. Dar te voi fi iertat de multa vreme. Asta va fi pedeapsa mea pentru tine. Si poate in felul asta o sa intelegi unde ai gresit tu fata de mine.