Zbaterile unui tanar

Am din cand in cand schimburi de mesaje cu un barbat tanar de 35 de ani pe care nu il cunosc personal. Stiu cateva amanunte despre el (spuse de el) dar nu am sa ledivulg. Chestie de discretie. Ceea ce pot sa spun, fara sa ii deconspir pseudonimul, este faptul ca este un tanar care a muncit din greu ca sa isi puna la lucru capacitatea, reusind in cele din urma (prin concurs pe bune) sa ocupe o functie intr-una dintre structurile de nivel inalt ale statului. Munca grea si cu mare responsabilitate la nivelul lui. Cu atat mai mult cu cat nu are sustinerea nimanui. Drumul din provincie in Bucuresti nu i-a fost deloc presarat cu flori. Omul asta (inclin sa cred ca este un bun profesionist) are si un grad de cultura foarte mare. Am discutat despre arta, istorie, geografie, filozofie, societate si multe alte domenii pe care cred ca nu multi dintre pseudo-barbatii tarii le-ar putea aborda. Sincer sa fiu, existenta unor asemenea tineri, chiar si nedescoperiti si nerecuperati de lozincile a tot felul de initiative civice sau miscari populare, ma umple de optimism. Dezamagirea lor insa ma umple de disperare. Domnu Ungureanu, domnu Preda, asemenea tineri trebuiesc adusi in fata nu tot felul de impostori care nu vor altceva decat munca cat mai putina in spatele arogantei. Chiar daca de multe ori nu ii impartasesc punctele de vedere si, in special, lipsa de orizont izvorata din lipsa sperantei, nu pot sa nu ma bucur de inalta lui intelectualitate, de stilul curat, cursiv, bine structurat. Iata ce imi scrie Anghel Negrea (este un pseudonim) in ultimul sau mesaj.
“Domnule Cătălin Bănică, se pare că de când n-am mai intrat eu pe facebook, mai exact de când n-am mai avut nici timp, dvs. ați avut o activitate foarte învolburată și interesantă. Sau poate că m-am dezobișnuit eu cu unele lucruri, sau m-am sălbăticit și privesc toate manifestările normale cu o simpatie exagerată. Dacă nu aș fi atât de terfelit și umilit și pus în mare pericol la intituția comunistoidă unde lucrez, aș putea să mă concentrez și să eman câteva cugetări mai rafinate, mai spre delectarea interlocutorului, dar, împresurat din toate părțile cum sunt, mă gândesc că dimensiunea cu adevărat uriașă, incredibilă, a pervertirii de care dau dovadă tot mai mulți români nu-mi lasă vreo șansă de scăpare în afara gesturilor cu adevărat disperate. Slăbiciunea tradițională a statului în raport cu exteriorul, coroborată cu străvechile dezordini interne și cu incapacitatea structurală a românului – genetică aș putea spune – de a respecta alte reguli sau criterii elementare decât cele clientelare de tip feudal, toate aceste îmi lasă impresia unei compromiteri iremediabile, ireductibile. Cândva, cu destul de multă vanitate prostească, obișnuiam să aplic și acestei țări ideea potrivit căreia există o ciclicitate sau o pendulare între apogeu si regres și, credeam eu, în naivitatea mea, că aflându-ne mereu la cote foarte joase ar fi natural să urmeze o ascensiune, către acel apogeu matematic urmat de regresul aferent. N-am luat în calcul nici măcar pentru o clipă ipoteza că teoria respectivă se aplică doar marilor popoare, statelor puternice și imperiilor. Se pare însă că, majoritatea, cu foarte mici excepții, suntem predestinați unui regres continuu sau cel puțin rămânerii în urmă atât în raport cu vestul cât și cu estul. Doar republicile bananiere sau fundamentalist fanatice se mai pot mândri cu disprețul grosolan față de condiția umană, cu mentalitățile primitive, patriarhale și cu corupția generalizată de la noi. Populația româniei, preponderent rurală și semianalfabetă, nu se îndeletnicește corespunzător nici măcar cu practicile primitive specifice comunităților agrare. În același timp, spoiala intelectuală sau mai exact batjocura inoculată în puzderia de facultăți particulare înființate din rațiuni strict mercantile, a facut să se instaleze definitiv în mințile oamenilor, mai exact ale cocalarilor, o istorie ridicol de mincinoasă, unde fabulațiile megalomanice de tip dejist-stalinist, anume ticluite pentru a frapa prin falsitate, coexistă cu schimonosiri moderne, cu așazise corecturi și reconsiderări ale unor inexactități exagerate. În realitate însă, minciuna pe toate planurile, prefăcătoria, impostura și lașitatea au căpătat la români dimensiuni uluitoare. Cu cât mai inofensiv și mai paralizat este statul în relațiile cu exteriorul, cu atât mai agresiv și viguros este în relație cu cetățenii din inteior, spre nenorocirea lor. Mai mult, e suficient să faci un singur pas în oricare dintre statele vecine – cu excepția basarabiei care nu e un stat – și primești instantaneu eticheta binemeritată de milog și țigan, hoț și sălbatic. De departe cei mai letargici oameni din lume, românii nu pot fi comparați nici cu pacifiștii ci cu mult prea numeroșii indieni cuceriți de englezi cu barca fiindcă nu existau porturi. La noi niciun fel de cucerire nu merită efortul, zona în sine conține ceva magnetic, ceva subtil care predispune la dezbinare și perversitate (a se vedea balada mioriței), însăși anexarea Daciei de către împăratul Traian e considerată, pe bună dreptate, în multe cercuri de istorici reputați, ca fiind o greșeală. Se bat orgolioșii în argumente potrivit cărora nașterea poporului român nu putea fi consecința unei greșeli, dar sunt contraziși imediat de adevărul material, anume că romanii au corectat greșeala retrăgând destul de repede administrația, fără a apuca să lase cine știe ce urme. Exemplele pot continua dar mi-e mie lene să pomenesc că în anul 1000, de exemplu, toate entitățile statale din jurul nostru aveau deja identități culturale bine conturate, stiluri de arhitectură, administrații, organizare etc. în timp ce la noi, mai exact în răvășitele cnezate și voievodate, nu s-au produs niciun fel de scrieri care să se fi transmis până astăzi. Istoria obiectivă a românilor se poate deduce din istoria parțială a popoarelor vecine. Turcii, profitând de neînțelegerile permanente, arbitrau între pretendenții la tron pe principiul „cine dă mai mult”. Voievozii, care nu au îndrăznit vreodată, nici măcar în vis, să aspire la titlul de rege, erau vasalii oricărui stat dispus să ofere protecție. Mihai Viteazul, fiul unei grecoaice și al unui tată necunoscut (probabil un gelep -negustor) nu era nici măcar român, etc.”