Intr-un cuplu care functioneaza nu exista un el si o ea ci doar doua jumatati fara gen ale aceluiasi intreg: perechea din doua jumatati pereche, doua jumatati complementare nu antagonice. smile emoticon Evident ca este foarte greu de realizat intregul asta. smile emoticon Dar si daca iese…
Despre relatii (de orice fel!!!!) si nevoia de martori.
Intre „eu” si „tu” de prea multe ori omul simte nevoia martorilor care sa priveasca drumul. Se ajunge in felul asta la exhibitionism, la manelizarea propriului drum. Cand insa „eu” se identifica cu „tu”, drumul este atat de scurt incar martorii nu mai au loc: universul „eu”-„tu” se contracta pana la nivelul esentei. Si totul dispare in stele, in neant sau in niciunde.
Noi oamenii credem mult mai usor o minciuna decat un adevar. Ne este atat de teama de adevar incat suntem dispusi sa il omoram continuu in noi insine.
Ma citezi si pe mine sau trebuie intai sa mor ca sa imi fie retinute agerimile? grin emoticon
Mi s-a intamplat de mult prea multe ori sa emit tot felul de ipoteze, critici, sau sa prevad o stare de lucruri mult inaintea a tot felul de fandositi, importanti si autosuficienti. Nu ma mira faptul ca toti astia isi aroga intaietatea atat timp cat in egolatria lor nu au capacitatea sa vada ca mai exista pe lumea asta si unul ca mine si ca multi alti oameni extrem de valorosi (mult mai valorosi decat mine) dar fara pic de notorietate. Pe mine ma intriga numai faptul ca exista un cor mult prea numeros de aplaudaci cu coloana vertebrala spongioasa care neglijeaza un adevar rostit de un necunoscut ca sa cada ulterior pe spate cand acelasi adevar, poate mai saracit, este rostit de un ala cu notorietate. Nu am pomenit nimic despre valoare, da? smile emoticon
Si inca o data si inca o data si inca o data mi se confirma agerimea pe care am lansat-o cu mult timp in urma si pe care (ca sa vezi grin emoticon ) nu a citat-o nimeni niciodata (asta este autoironie nu complex… sic): „Valoarea de adevar a unui enunt nu tine de valoarea intrinseca a enuntului ci de notorietatea celui care il emite”. M-am citat tongue emoticon ca sa nu fiu acuzat de plagiat.wink emoticon
Si atunci tac… prefer sa ma cufund in infinitatea altei priviri.
Am invatat milioane de cuvinte doar ca sa invat sa tac.
Hai ca asta este tare rau de tot. grin emoticon Nici de data asta nu ma citeaza nimeni? ;)))
Poveste… tot din ciclul „despre oameni si morminte”
In razboi sotul doamnei X dispare. Dupa lupta nu este gasit deci nu putea fi declarat mort. Doamna X il asteapta 19 ani. Dupa 19 ani afla ca sotul ei traieste. Si ii afla si povestea. Fusese ranit grav in acea lupta, recuperat de o localnica, ingrijit, oblojit. Multa vreme nu si-a adus aminte nimic. Femeia salvatoare l-a ascuns (era socotit inamic) de prigoana. Cei doi ajung sa se iubeasca.
Doamna X cand afla povestea, rasufla usurata: „Ce bine ca traieste!”.
Nu, nu este scenariu de film siropos ci intamplare reala. Complet singulara.
Noi oamenii preferam ca femeia sau barbatul iubit mai degraba sa moara si sa ii plangem disparitia decat sa il stim in viata alaturi de altcineva. Fericit sau fericita. Mai poate fi vorba despre iubire?
Atunci cand tacem, simtim in cuvinte, gandim in cuvinte, vedem in cuvinte, auzim in cuvinte. De prea multe ori insa atunci cand vorbim in cuvinte nu mai simtim nimic, nu mai gandim nimic, nu mai vedem nimic, nu mai auzim nimic in afara cuvintelor care, in felul asta, se golesc de continut.
Tacerile sunt ambivalente: spun totul sau nimic. Cuvantul devine doar preludiul tacerii, intro-ul pentru tot sau pentru nimic.