Sufletul plin de orgoliu si posesivitate nu mai are loc si pentru iubire. Acestea sunt ca o substanta coroziva, toxica pentru iubire. O alunga sau o distrug si pe cea care, din exteriorul sau, vrea sa il umple.
Majoritatea covarsitoare a oamenilor dincolo de faptul ca nu au disponibilitatea sa isi recunoasca greselile, atunci cand gresesc major altui om au tendinta sa il demonizeze pe acesta ca sa isi salveze propria imagine despre sine si sa poata trece impacati cu sine mai departe. Fara ca asta sa insemne ca acest tip de om este un om rau sau un om bun per ansamblu. Doar un om neasumat dar care gresind este dispus sa ajunga si la nedreptate considerand intotdeauna ca vina apartine numai celorlalti.
Am facut greseala ca ani de zile sa vreau sa stralucesc pentru o anume femeie convins fiind ca imi este sortita, perechea. Am sfidat reguli, am nesocotit angajamente, am stralucit. Stralucirea mea trebuia sa o gaseasca in ea insasi pentru ca eu sa ii stralucesc. Nu a gasit-o. A gasit doar un ceva banal la care se putea renunta oricand si care doar ii umplea un segment nesemnificativ de timp. Om rau? Caracter indoielnic? Nicidecum!!! Dimpotriva!!! Doar incompatibilitatea sufletelor.
Extrem de putini oameni inteleg ca o relatie, indiferent de natura ei, trebuie alimentata continuu. Si mai putini stiu si cum sa o imbogateasca. Majoritatea oamenilor socotesc firesc, odata ajunsi la un anumit nivel relational, sa o lase asa cum este ca pe un soi de dat imuabil, static, definitiv. Nu, o relatie este prin definitie intr-o continua miscare si intr-o continua nevoie de imbogatire. Staticul o distruge. De cele mai multe ori definitiv. Putini oameni au abilitatea si dorinta sincera sa o refaca, sa isi dea voie la o a doua sansa.
Ce lipseste din viata mea de mult prea mult timp? Feminitatea cu tot ceea ce inseamna ea…