Noi oamenii construim ziduri. Cat mai inalte si cat mai solide. Ca sa ne aparam de invazii sau doar de un singur om. Ne zidim inclusiv sufletele din dorinta noastra stupida de a ne crea iluzia ca in felul asta obtinem un plus de siguranta si de confort. Ceea ce nu reusim insa sa intelegem este faptul ca aceste ziduri sunt la fel de ziduri si pentru cei din afara dar si pentru cei care raman captivi in interiorul lor.
Este mult prea mare diferenta intre ceea ce simt si gandesc, ceea ce spun si ceea ce arata si fac oamenii. Cand ar fi atat de simplu “imi place”, “vreau”, “te iubesc”, “vino” la dimensiunea exacta la care verbele ar trebui sa fie. Iar noi complicam totul cu taceri, cu tot felul de imagini care imprastie mesajul intr-un million de directii, cu fraze care sunt de natura sa sporeasca confuzia, cu tipare lipsite de continut de parca ne-ar fi frica sa ne aratam la nivelul la care suntem, de parca ne-ar fi frica sa nu cumva sa ni se vada sufletul si ce este in el. Ce este cu tine, omule?
Tu vezi sufletul meu doar ca pe o fotografie care de fapt surprinde doar o fractiune de timp din existenta si formele lui de manifestare. Nu ai niciun drept sa fii dezamagit/a de sufletul meu atat timp cat nu ai avut disponibilitatea sa il cunosti in toata complexitatea lui. Cum tot asa nu ai niciun drept sa te bucuri de acea fotografie atat timp cat nu ti l-ai asumat in intregime. Eu nu am cum sa fiu doar zambetul pe care tu ti-l doresti permanent. Crezi ca eu nu mi-as dori sa fiu vesel si stralucitor continuu? Am insa si neguri si tristeti si absente si neimpliniri. Nu sunt o papusa cu o singura si inexpresiva si saraca mimica faciala. Sunt infinit mai complex decat jucaria ta preferata de la un moment dat si pe care esti gata oricand sa o arunci pentru o alta jucarie care tie iti face placere.
Va rog eu, nu imi mai vorbiti despre suflet si nu imi mai otraviti ochii cu citate pe care nu le intelegeti sau care nu vor decat sa socheze prin gaunosenia lor. Imi vorbiti despre sufletul care se vede in ochii cuiva… Ma lasati? De cate ori priviti ochii cuiva vrand sa vedeti chiar acei ochi si acel suflet si nu doar pe voi insiva admirandu-va narcisist ca intr-o oglinda?
Relatiile se bazeaza preponderant pe minciuna. Prin negarea adevarului, prin omisiune, prin rostirea doar pe jumatate a adevarului sau chiar prin a spune adevarul in asa fel incat sa nu fie crezut. Pentru simplul motiv ca adevarurile impartasite lovesc extrem de tare. Mie nu mi s-a intamplat niciodata ca atunci cand am spus adevarul cu orice risc sa fiu apreciat si respectat pentru asta. Eu am facut-o. Si mama cat am mai fost mintit. Dar am iertat inclusiv atunci cand am stiut ca sunt mintit sau am descoperit ulterior. In fine… Aaaa… Nu! Mint. Sotia mea a respectat lucrul asta chiar daca acele adevaruri rostite au lovit-o foarte tare intr-un moment sau altul. Si ma respecta si acum dupa atatia ani in care m-a suportat. Dumnezeu stie de ce. Cert este ca este singurul om pe care il cunosc care nu s-ar opune ca eu sa imi vad de alt drum daca ar sti ca acel drum inseamna linistea si fericirea mea sufleteasca. Fara scene, fara crize, fara resentimente.