Intre noi doi ar putea sa fie distante. Intre noi doi ar putea sa fie timpi. Dar fara “te iubesc” intre noi doi, noi nu mai avem rost, noi nu mai existam. De ce ai mai venit si de ce nu m-ai lasat sa plec daca inca de la inceput ai stiut ca intr-o zi vei pleca strain?
Multul pe care-l primesti este prea mult atunci cand sufletu-ti nu stie sa daruiasca decat putin.
Oamenii nu au nevoie de iubire. Au nevoie doar de sex, satisfacerea posesivitatii si orgoliului propriu.
Promisiunile incalcate si juramintele uitate nu produc nicio stare de vinovatie sau framantari morale. Doar maresc golul a carui geneza a fost chiar momentul in care au fost facute fara sa fie si asumate. Nu mi-l promite pe “pentru totdeauna” atat timp cat nu stii foarte sigur ca dureaza mai mult decat lungimea in timp a unui orgasm. Eu nu ti l-am cerut. Ar fi posibil insa sa il cred si apoi sa mi se usuce aripile.
Sunt munte nu jucaria unor trecatori ocazionali care ma despaduresc cu capricii, indecizii sau nevoia de a-si satisfice vanitatea. Faci prostia sa crezi ca ai reusit sa ma urci fara sa fi ajuns nici macar pana la sfertul distantei pana in varfuri. Ti-ar fi trebuit mult curaj, forta si daruire ca sa reusesti. Nu sunt deloc o plimbare de intretinere.
Nu inteleg de ce ti-a trebuit sufletul meu. Mangaierile ti le-as fi putut oferi si ca bonus intre doua contacte sexuale din cadrul unei generoase oferte trei in unu. Sau ti-as fi putut darui stiinta mea in a face sex pe gratis daca ma prindeai intr-o zi buna. Chiar de ar fi fost doar superficiale, usor ipocrite si lipsite de constinut. Dar si de urmari si eternitati asumate. Oricum nu ai fi avut nevoie de eternitati ci doar de momente de placere.
Totdeauna mi-a fost dor de ploaia calda de vara. Vreau ploi calde de vara. Sa imi inunde simturile si sa le pot mangaia strop cu strop. Sa simt caldura pamantului in talpi, sa imi desfac bratele ca niste aripi gata sa ma inalte pana la nori, sa imi las capul pe spate si sa simt cum apa imi siroieste pe fata, pe corpul gol, sa simt ca sunt una cu ploaia. Si intotdeauna mi-a fost atat de dor sa fiu “acasa”. Nu la mine in casa. Am peregrinat mult. Uneori s-a intamplat. Cea mai mare parte a timpului insa nu.
Cand speranta si credinta incep sa moara, tacerea care doare, tacerea impusa sau autoimpusa este primul pas mare catre uitare. Daca nimeni nu te trage inapoi, drumul este ireversibil. Ajunge sa te usuce chiar si ploaia.