Doamne, cu cata voluptate…

     Incepe sa fie din ce in ce mai incomod sa folosesti stiloul si hartia. Scrii si sub ochi iti curg tot felul de caractere pe care nu le mai recunosti. Nu seamana deloc cu caracterele ce iti apar pe monitor: toate la fel, ordonate, de aceeasi marime, cuminti, impersonale. Alienarea incepe sa te cuprinda atunci cand incerci sa corectezi ceea ce ai scris: nu ramane nimic in urma! Nicio stersatura, nicio litera ingrosata, niciun cuvant taiat si scris altul deasupra, nicio litera scrisa peste o alta, nimic din ceea ce graba, sau doar caracterul, celui care scrie, isi pune amprenta pe inclinarea literelor si randurilor, pe forma literelor, pe capacitatea de a insira, dintr-o rasuflare, o fraza cap-coada care sa fie inteligibila sau dezlanata sau, de ce nu, geniala. Poti reveni oricand asupra celor scrise printr-un atat de facil “delete” care te absolva complet de eroarea sau greseala sau prostia comisa. Totul pare perfect cand ai terminat.
    Suntem exonerati de povara greselilor printr-un banal “delete”.
    Sa stai sa tii cont de toate regulile de ortografie, reguli ce pe multi ii duc la ortopedie, sau de ortoepie, atunci cand cu greu iti silabisesti propriile cuvinte (ramase in ureche cu cine stie ce ocazie) ca pe niste mistere de nepatruns si care le dau multora senzatia de orgasm ratat, sau de punctuatie scapata de sub observatie? Sa traiasca neglijenta si superficialitatea prescurtarilor sau abrevierilor duse pana la grotesc, sa traiasca sintaxa concordanta doar cu cei 23 de ani de democratie anarhica a valorilor intoarse cu curul in sus, in concordanta doar cu prea multele si saracele politici din sistemul de educatie. Doar astea pot face casa buna cu mizeria gloabelor iesite la suprafata.
     Imi este dor sa las cuvintele sa curga din ochi-mi vesel-tristi invaluiti de abundenta fumului de tigara de la tigara. Imi este dor sa scriu si sa citesc o scrisoare de dragoste care sa imi aminteasca nu numai marca tastaturii sau marimea hard-ului device-ului de pe care este scrisa ci sa  aminteasca mai multe despre forma si parfumul mainii care scrie, despre starea de tremur a fiintei care priveste curgerea albastra a unor caractere grafice a caror magie se revarsa printre degetele stranse, mai dormice sa mangaie decat sa scrie substitute de stari. Imi este dor sa imi spun, cu satisfactie rautacioasa, “asta scrie mai urat decat mine” sau, cu invidie abundent revarsata, “cum mama dracului pot exista oameni ale caror litere si randuri curg atat de frumos?”. Imi este dor sa caut sensuri disimulate ale caracterului celui sau celei care scrie, sensuri relevate de felul in care este aruncat pe hartie o litera oarecare, sau sa simt cum a gemut hartia, ca scartaitul cretei pe tabla, in urma unui “ghe” repezit. Imi este dor sa simt contrastul deznadajduit dintre forma frumoasa a literelor si lipsa de continut a  frazelor unui pedant gaunos.
    Ma intreb, cu o curiozitate dusa pana la obsesie, cum ar putea arata, scris de mana, pe hartie, discursul unuia dintre prea multii politicieni imbecili sau care ar fi reactia hartiei la laturile deversate pe televiziunile haiducului modern Voiculescu (ala care ia de la saraci si isi da siesi) sau cum ar fosni scartait paginile scrise de vitejii (doar pe sticla) jurnalisti autisti ce apar la B1. Cum tot la fel ma intreb cam cum ar arata pe hartie replica la limita dintre umor hatru si causticitate a unui Alex Stefanescu. Sau, de ce nu, cum ar arata exercitiul copy-paste, grafiat de mana, al unui premier. Chiar daca ma surprinde si pe mine, zau ca mi-ar placea sa vad behaitul unui prea trufas ortodox oier ce-si ragaie pe hartie (chit ca ar fi pacat de hartie) existenta de un prost gust desavarsit. Nu am putut  banui ca imi produce atat dispret voluptuos sa scriu pe hartie, Antonescu. Cred ca as innebuni de placere daca i-as pomeni, ca intr-o molifta, pe toti.
    Privind in urma cele scrise, incepe sa imi para rau ca de data asta am ales (doar ca exerctiu intelectual… evident nereusit!!!) varianta arhaica: stiloul si hartia. In momentul asta inca nu pot sa imi dau seama daca vreunul dintre cele patru stilouri “de firma” ar fi meritat ceea ce urmeaza: efortul de a transcrie pe calculator ceea ce am scris pe hartie. Un lucru insa este sigur: mi-a placut sa vad cum cele trei pagini albe se populeaza incet incet cu semne, stersaturi, adaugiri, ingrosari si sublinieri, trimiteri. Mi-a placut sa aud zgomotul de adiere abia perceptibila pe care penita il lasa in urma ei pe masura ce caracterele se grupeaza in cuvinte iar acestea in fraze.
    Doamne, cu cata voluptate i-as fi injurat pe toti daca as fi avut mai mult timp.
Acest articol a fost publicat în pamflet/social/comentarii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *