„Mie nu mi se poate intampla…”

Stam ca la spectacol si privim cum unui vecin ii arde casa. Ii multumim lui Dumnezeu ca nu ne arde noua. Poate or sa vina pompierii. Daca nu, asta este. Dar oricum nu facem nimic sa il ajutam. Noua nu ni se poate intampla.
Cativa derbedei il ataca pe un baiatandru care mergea linsitit pe trotuar cu prietena lui. Sunt tineri. Soarele bland le lumineaza primii pasi, timizi si curati, in viata. Iar derbedeii astia ii cara pumni si picioare. Noi privim putin curiosi, putin contrariati si ocolim situatia trecand pe celalalt trotuar. Noua nu ni se poate intample. Suntem in alta lume.
Privim la televizor cu un sentiment de greata cum autointitulatul Intaiul Gheorghe al Tarii, intr-un grotesc absolut se da in spectacol in fata multimii de reporteri chemati de acesta la palatul sau (iar ei s-au dus bucurosi sa faca parte din lumea acestuia chiar si numai pentru cateva minute, ca niste catei lasati sa priveasca lumea mirifica a unei bucatarii imbietor mirositoare, din pragul usii…). Prezentatorii stirilor, cu un aer doar usor amuzat dar cat se poate de ingaduitor (oare nu PROTV-ul a facut din Gigi Becali o persoana extrem de vizibila?)  redau in detaliu faza in care sus numitul sustine ca lui ii iarta Dumnezeu pacatul trufiei. Privim mai departe… Noua nu ni se poate intampla.
Aflam zi de zi despre o multime de abuzuri ale caror victime sfarsec in durere, furie  neputincioasa sau in bratele deznadejdii ce-i impresoara avar pe o masa de morga. Ii multumim lui Dumnezeu ca noua nu ni se poate intampla si ne vedem mai departe de ale noastre.
Dumnezeule, cat de inconstienti putem fi…