Partea a doua: Mioritica colectivizare nationala sub spectrul sacrificiului si cu final generalist
Cum in partea intai (Sacralizarea nevoii de ipocrizie) m-am ocupat de nevoia de a ne sacraliza ipocrizia ca sa ne guduram pe langa divinitate cu scopul lipsit de pragmatism, nu-i asa, de a-i castiga bunavointa in viata de apoi (deci nu frica de pacat ca efect al credintei ci nevoia de iertare a acestora ca forma de fuga periodica, sau la intamplare, in credinta) dar si ca sa dam bine in ochii imenselor turme de bizoni blanzi cu ochii umezi, a trebuit sa trag concluzia ca teama de asumare a ceea ce ar trebui sa fie destin national ne duce in facilul acceptarii realitatilor create in afara noastra. Deci generatii de sacrificiu dupa generatii de sacrificiu. Prin proprie optiune. Varianta la postura asta ar fi sa ne permitem sa dam temeinic cu curul de pamant dar cand ne trezim sa ne luam dracului destinele in propriile maini si sa pretindem. Sortii, guvernelor sau domniilor, divinitatii sau hazardului. Dar si sa luptam inversunat pentru ceea ce vrem. Si uite asa, din etos in etos am ajuns in tanatosul national (dar si in partea a treia publicata deja ieri: Umanizarea si democratizarea minciunii) exprimat printr-o voioasa otevizare si elodizare a cohortelor de pelerini dispusi sa pupe moastele posibilitatilor in interiorul promisiunilor atat de sforaitoare incat numai un sugar ar putea sa creada. Iar noi suntem o natie tanara. Viguroasa. Dar inca la stadiul de sugar intarziat caruia i-au crescut pilozitatile pana si pe creier sau, dupa caz, tatele bovine inclusiv pe fese, ca te astepti sa tasneasca laptele si mierea din orice fotoliu confortabil pe care se asaza cate un nauc ales al neamului.
Cum in toate civilizatiile arhaice motivul sacrificiului cu scopul imbunarii zeilor este o constanta, era nefiresc sa nu ne atinga si pe noi ritualul asta chiar daca noi suntem cei mai dintre cei mai. Sau cu atat mai mult. Si cum am avut grija sa parjolim culturile, sa otravim fantanile si sa omoram animalele noastre de companie din grajduri in fuga noastra vitejeasca din calea navalitorilor hulpavnici, ca sa nu le ia navalitorii pe langa casa lor sau chiar in paturile lor (chiar credeti ca este de aruncat o vaca cu patru tate?), am ramas fara obiectul muncii sacrificarii. In felul asta ne-am descoperit vocatia si bucuria si fervoarea sacrificiului propriu. Drept pentru care, ramasi fara turme de oi, am desenat naiv (deci stilizat) o oaie, pe covorul cu rapirea din Serai, si am inceput sa vorbim artistic si individual, cu melancolica nefiinta: “si de-o fi sa mor/ in camp de mohor/ tu sa-i spui curat/ ca m-am insurat”. Si cum filonul national ne-a aruncat continuu unii langa ceilalti si de cele mai multe ori unii impotriva celorlalti, ne-am unit nabadaioasa plangere de mila, pigmentata melancolic cu cenusa in cap din intimitatea solilocviilor existentiale, ne-am unit, spuneam, intr-un ceape la nivel national. A venit care cu ce a avut. Unul cu casa, altul cu masa, altul cu furci si topoare ruginite sau furate de la vecini, fiecare dupa posibilitati si fiecaruia dupa nevoi. Cumva o variatiune pe aceeasi tema a Daciadei, Cantarii Romaniei, Romanii au talent, Romania se distreaza, Romania jubileaza, Romania rasu-plansu. Cum drumul intre pupatul moastelor si efervescenta otevizata a mintilor si vointelor noastre s-a dovedit ca trece prin blana nescarmanata a turmei de turcane si cum drumul asta ne incapatanam sa il parcurgem zi de zi doar ca forma de unitate nationala, am dat direct in damblaua consensului (generalizat, care va`s`zica) profetic al plansului la duda cu ochii visatori proptiti in stelele pe care nu le vom atinge niciodata nici macar in vis. Punct. Optimismul il las pentru perioada cancerului. Deocamdata suntem in zodia boului.