Gandind Paralel by Catalin Banica

Eu nu vreau sa ma pronunt intr-un fel sau altul asupra condamnarii lui Becali. Altii au menirea sa o faca. Nu eu sunt in masura sa ma pronunt daca s-a facut dreptate sau nu. Sper numai sa se fi facut un act de justitie in conformitate cu legile tarii mele. Nu ma bucur, nu imi pare rau. Problema pe care eu i-as pune-o judecatorului Cristi Danilet de exemplu (am mare incredere in profesionalismul lui si in stiinta lui de carte), este urmatoarea: de ce atata distanta intre hotararile a doua instante? De ce aceasta practica neunitara in interpretarea acelorasi legi? Cum este posibil ca o instanta sa constate nevinovatia si o alta instanta sa constate vinovatia pe exact aceleasi dovezi? Cine greseste? Ne dam voie, noi ca societate, sa gresim atat de flagrant? Cine, in virtutea carui profesionalism, raspunde? Apoi… cum de complicele este pedepsit la fel ca faptuitorul? Este firesc?
Citesc in mod constant comentariile, legate de legalitate si jurisprudenta, ale lui Corneliu Turianu. Omul asta imi placea inca de cand era foarte vizibil in viata tarii. Chiar daca nu intotdeauna eram de acord cu el. Ma rog… acolo unde mai si stiam cate ceva. Pentru ca altfel (ca tot romanul) pareri am avut intotdeauna. Si i-as intreba pe cei doi domni urmatorul lucru: de ce o hotarare judecatoreasca definitiva nu este considerata ca fiind un precedent de care sa tina cont orice alt judecator? De ce doi judecatori pot da solutii complet diferite in cauze identice?
Stiu un caz pe care eu unul pur si simplu nu il inteleg. O judecatoare este repartizata intr-o cauza. Constata, la studierea dosarului, ca a mai avut un caz identic si ca urmare, se abtine. Sau, ca sa inteleaga ci cei mai putini familiarizati (ca si mine de altfel), cere sa fie schimbata de la judecarea cauzei. Inteleg foarte bine atitudinea onesta a judecatoarei in cauza. Probabil a preferat sa se abtina tocmai ca sa nu dea nastere la banuiala ca nu va da alta solutie, ca nu va fi impartiala. Ori mie unul tocmai asta mi se pare nefiresc: teama de a fi suspectat de partinire. De ce sa iti fie teama ca ai putea fi suspectat ca nu esti obiectiv de moment ce ai o decizie anterioara definitiva, necontestata de nimeni?
La fel de nefiresc mi se pare faptul ca un cetatean care a platit o taxa abuziva sa fie nevoit sa mai piarda timpul prin instante pentru ca sa se constate abuzul asupra lui, individual, cand acel abuz a fost constatat anterior la multe alte mii de cetateni, de fiecare data, cand acestia au dat in judecata statul. Ma refer la taxa de prima inmatriculare. De ce sa mai fie nevoie ca Popescu sa dea in judecata statul cand instantele de judecata au stabilit in toate miile de cazuri anterioare ca statul trebuie sa returneze taxa aia? Nu ar fi mai firesc si nu ar costa statul mai putini bani (banii proveniti de la fiecare dintre noi de altfel) sa existe o singura hotarare judecatoreasca ce obliga statul sa returneze acea taxa abuziva? Sau spera lamentabilul stat sa fie multi altii carora sa le fie lehamite sa mai umble prin instante sa isi recupereze banii?
Mai oameni buni, voi vreti normalitate sau doar partizanat politic?
Pana la urma este peste tot vorba despre responsabilitate si asumare.

Nu stiu daca cineva s-a intrebat de ce fata cea mica a fost repudiata atunci cand i-a spus tatalui ei, imparatul, ca il iubeste ca sarea in bucate. Toti am tabarat pe bietul batran sa il acuzam ca si-a pierdut mintile, ca este prost si usor de dus cu vorba, ca este sensibil numai la dulcegariile fetelor mai mari, ca este tiranic, ca… Ce sa mai? Ca este un dobitoc ce sufera de orbul gainii. Oare? Pai sa gandim putin totul din alta perspectiva. Este imparatul batran, mai batran decat timpul, si bolnav, mai bolnav decat sistemul de sanatate romanesc? Este! Si de ce sufera un batran, mai batran decat timpul? In general de bolile batranetii si uneori de boli rusinoase. Iar printre bolile batranetii cele mai raspandite sunt bolile de inima si circulatorii. Ha? Nu iti spune nimic asta? Pai ia incearca, tu hipertensiv declarat, cu patalama in regula de la domnu` doctor, sa mananci sarat. Sa vezi cum iti creste si mai mult tensiunea si cum dai, trap-mars, coltul. Pai? Nu este asta mica perversa? Generatii la rand ne-am lasat impresionati de nedreptatea care i s-a facut bietei fete, fara insa sa aibe cineva curiozitatea sa o priveasca in ochi si sa ii vada sclipirea aia diabolic perversa de fata buna care stie tot. O stiu pe asta toti cavalerii in trecere pe la palat si toti slujitorii, de la grajdari si pana la pajii (si astia perversi), ce strabat noaptea, ca niste naluci, culoarele secrete ce leaga iatacul domnitei de cele mai indepartate unghere ale imparatiei. Acu drept este ca, daca este sa fim cinstiti, la niciunul nu ne place mancarea in care nu este strop de sare. Iti vine sa musti pana si din cel mai bun prieten (din nevasta, nu mai spun ca este evident) decat sa mananci mancare fara sare. La fel de adevarat insa este faptul ca (iar asta chiar demonstreaza fara dubiu caracterul duplicitar si pervers al distinsei cu chip de inger nesatisfacut) ca drumul spre iad este pavat cu bune intentii. Cel putin englezii asa zic: hell is paved with good intentions. Chiar daca la noi drumul spre iad nici macar intentii bune nu mai are. Pana si ala este plin de gropi, injuraturile soferilor si masina de politie care te asteapta dupa curba ca sa te amendeze ca nu stii sa mergi drept. Sa mai aducem in discutie frumoasa adormita din padurea si mai adormita? Sa o mai aducem in discutie pe curva aia de Ileana Cosanzeana care abia asteapta sa ii plece barbatu la munca grea, istovitoare ca sa isi faca de cap cu fantele ala de Fat Frumos cu tata imparat si multi cai putere sub el? Sa mai aducem in discutie lenesul ala gras care nu vroia decat posmagi muiati (autorul zicea ca il duc la spanzuratoare… as! abia fusese ales parlamemtar, chiar de catre tine, cititorule, dar responsabilul cu comunicarea te-a manipulat suficient de bine ca sa scoata din tine toata compasiunea de care esti in stare)?
Apetitul nostru pentru basme, snoave si minciunele ne face insa sa vedem numai intentiile bune de la nivel declarativ si sa ignoram pana si cele mai evidente gropi, fundaturi, vagauni sau capcane de dupa curbele sinuoasului drum pe care ne incapatanam sa mergem fara sa cerem cuiva socoteala. Suntem totusi un popor ingenuu, naiv, copilaros si, evident, milenar. Ce milenar? Bimilenar, multimilenar, vesnic! Binecuvantat de Dumnezeu si dus cu presul de tot felul de fecioare trecute lunar pe la doctor pentru vreo boala lumeasca.
Bine, bine, vei spune, si care este totusi morala sau ideea scriiturii asteia? Care este scopul pentru care mi-ai consumat timpul ca sa iti citesc tie ineptiile? Pai nu iti spusei, soro? Unul simplu de tot si in legatura cu absolut totul: hai sictir!

Epilog la basm: cum tot ceea ce este bun este imoral, ilegal sau ingrasa (de la Murphy citire), curva aia mica s-a impacat cu tac-su pana la urma si au coabitat pana la adanci batraneti. Asta fiind singurul lucru bun in basmul asta. Tot de la Murphy citire. Nu stiu daca s-au ingrasat amandoi sau daca a reusit sa fie ilegal, dar imoral sigur a fost.

Punctul comun al formalismului religios si credintei,  este omul. Nu mai depate de saptamana trecuta am vazut (la tv) o multime imensa de “sutane” imbracati toti de sarbatoare (cu patrafire aurii) defiland fastuos catre o destinatie incerta. Cui foloseste aceasta desfasurare de “forte”? Pe cine vrea sa impresioneze o asemenea dezlantuire formala de sutane marsaluinde? Nu am putut asemui acea mare masa preoteasca decat cu defilarile oamenilor muncii de la orase si sate, acele defilari de 1 Mai sau 23 August cand, prin dimensiunea numarului participantilor, se incerca sa ni se insufle frica de dictatura proletariatului. Aiurea! Fie ca eram muncitori sau agricultori, functionari sau oameni de litere, intelectualitate tehnica sau slujitori ai Thaliei, dictatura era doar a unui grup asupra intregii populatii. Formalismul asa zis proletar exhibat si umflat pana peste limita veridicului au facut din acele demonstratii de forta simbolul grotescului social.  Personal consider ca  libertatea individului este invers proportionala cu numarul  dependentelor sale. Ori in atare situatie libertatea proprie se termina acolo unde libertatea celuilalt este limitata de manifestarile libertatilor mele.  Nu as limita-o la conceptul hegelian in niciun caz (preluat ulterior de catre marxism-leninism) conform caruia libertatea este necesitatea inteleasa. Si asumata, evident. Ori un momentul in care cineva incearca sa imi impuna sau sa imi induca drumul pe care vreau sa merg desfiintandu-mi prin forta sau manipulare liberul arbitru, mi se pare ca trec intr-o alta forma de dictatura a unui grup asupa unei majoriti. Mi se pare ca absolutizarea aspectelor formale ale manifestarilor religioase institutionalizate  in detrimental esentei credintei, nu face decat sa deturneze chiar sensul celor zece porunci, acele porunci pe care eu unul le-as asimila unui soi de declaratie de principii ale credintei. In momentul in care institutia religioasa deturneaza esenta si o duce catre perceperea si impunerea imaginii fortei ei, in momentul in care vanitatea spectacolului transcende (aproape metafizic, ar zice un mai tanar prieten) generozitatea, binele, decenta in manifestare, pietatea, daruirea, compasiunea, in momentul in care institutia se arata mult mai interesata de propria imagine, de propriile venituri, de propria-i forta, de influenta sa din ce in ce mai mare si mai putin de soarta unui nevoias aflat in suferinta, de soarta unui copil care moare pentru ca parintii nu au nu stiu ce suma de bani (derizorie in comparatie cu veniturile bisericii) care l-ar putea salva, in momentul in care prefera intai sa acuze in loc sa inteleaga si sa salveze suflete, in momentul in care megalomania ia locul smereniei in fata minunilor dumnezeiesti pe care le poti intalni la tot pasul, in momentul ala poti spune ca trufia institutiei a luat locul dumnezeirii. Iar in momentul ala credinta a fost subminata pana la esenta ei: sufletul omului. In momentul ala orice om va sti ca poate sa fure, sa insele, sa faca tot ce este mai rau cu putinta daca se duce sa pupe niste moaste, daca sustine financiar institutia  si nu credinta, daca face donatii institutiei si nu acte de binefacere indreptate catre oameni, daca spune o rugaciune atunci cand inseala un semen. In momentul in care inlocuim bunatatea cu formalismul spectaculos, cu bigotismul de conjunctura, cu plecaciuni, taras in genunchi si cruci adanci doar pentru ca “asa se face”, in momentul in care gandul la marea ghiftuiala ne indeparteaza de tot ceea ce inca este trist, nedrept, suferind pe lumea asta, in momentul in care nu facem decat, cu luni bune inainte, sa ne pregatim pentru un mare chiolhan motivat religios,  in momentul in care facem gesturi formale doar de teama pedepsei divine ce ar putea sa vina, in momentul in care ne preaslavim formalismul institutionalizat doar ca sa mai crestem ratingul, in momentul in care ne dam voie sa fim atat de conformisti si, uitand de constiintele noastre, spunem soptit “ssstttt… asa ceva nu se spune cu voce tare”, in momentul ala, de  fiecare data, il mai omoram putin pe Dumnezeu. Chiar in noi insine.
Stiu, cand vei citi, daca vei citi, vei fi patruns pana in maduva oaselor de formalismul bisericos si uitand de credinta ta vei spune ca vorbele mele sunt blasfemie. Stii ce? Putin imi pasa!