Gandind Paralel by Catalin Banica

Ati dansat macar o singura data ca si cum pe intreg Pamantul ati fi fost numai voi doi si muzica? V-ati iertat chiar si numai o singura data atunci cand aveati senzatia ca tot ce vine de la celalalt este impotriva voastra? Ati simtit ca nimic nu are rost fara celalalt? Ati simtit ca vreti sa ii sarutati ridurile parandu-vi-se cele mai frumoase riduri din lume? Ati simtit la modul fizic ca va doare cand pe celalalt il durea ceva? Ati stiut ca in orice secunda ati putea sa va dati viata daca celalalt ar avea nevoie de viata voastra ca sa traieasca? Ati simtit ca sunteti in stare sa renuntati inclusiv la demnitatea voastra ca sa ii fie bine celuilalt? Ati simtit ca nu ati accepta niciodata ca celalalt sa renunte la demnitatea sa ca sa va fie voua bine? Ati simtit starea de multumire profunda cand celalalt era multumit? Ati simtit ca orice ar face celalalt nu ati fi in stare sa il pedepsiti si sa il renegati in niciun fel? Ati simtit ca ati prefera ca celalalt sa fie fericit/a cu altcineva decat sa moara chiar daca v-ar durea pana la a muri voi insiva? Ati simtit vreodata ca ostilitatea, dusmania celuilalt sunt singurele lucruri pe care nu le puteti indura? Ati simtit ca va sufocati la modul cel mai propriu din cauza lipsei celuilalt? Ati fost macinati de indoiala si teama atunci cand celalalt va da semne ca uita de voi sau ca nu mai are nevoie de voi? Daca nu… nu ati iubit. Restul este vorbarie.

Nu… „dincolo” nu exista… Nu mai urmeaza nimic. Raiul si Iadul sunt aici pe Pamant, in sufletele noastre. Uneori ne arunca intr-o parte sau alta intamplarea, hazardul si de cele mai multe ori alti oameni. Eu am parcurs drumul dintr-o parte in alta de prea multe ori. Din Infern am avut de fiecare data puterea sa ies singur, in Rai nimeni niciodata nu a vrut sau nu a avut puterea sa ma pastreze. Acum stau, nu stiu cata vreme, sa ma odihnesc putin intre ele. Si este atata pustietate aici… Parca ar fi ora de culcare si toti s-au retras intr-o parte sau alta sa-si vada de somn… Sau…
Dumnezeu a plecat sa creeze o alta lume. Doamne, macar in aia fa numai suflete Rai. Ai deja experienta.

Te rog… nu imi vorbi despre iubire atat timp cat tu nu poti decat senzatii, clipe printre alte clipe si placerea senzoriala. Nici macar pe acestea nu le vei cunoaste pana unde pot ajunge. Daca nu te poti darui, daca nu poti sa fii in interiorul meu si sa ma vezi si sa te vezi de acolo, daca tu nu poti simti decat tu si eu in permanenta ca doua fiinte separate care pot trai una fara cealalta, daca nu poti sa-mi daruiesti timpul tau, mai bine nu mai vorbi despre iubire. Nu o vei avea si nu o vei da niciodata. Lasa-ma in singuratatea mea… Iubirea asta a ta nu este si iubirea mea si atunci tot singur ma simt. Senzorialul l-am parcurs pe tot de multa vreme. Nu imi poti oferi nimic nou. Eu tie, da. Dar nu imi cere numai pentru atat sa cred in iubirea ta si sa ti-o daruiesc pe a mea si, in special, nu imi cere sa stau o vesnicie sau mai multe numai pentru atat. Vrei acest tip sarac de traire careia tu ii spui iubire? Ti-l pot oferi abundent. Era suficient sa imi spui de la inceput fara sa imi promiti eternitati. Eu nu ti-am cerut-o. Dar rogu-te, nu ii spune iubire, nu imi spune ca ma iubesti. De asta la un moment dat nu am mai vrut sa stau. Nu stiam insa ca te iubeam iremediabil deja. Si de atunci… este atat de multa vreme… Iar daca-ntr-o zi ai sa descoperi ca ma iubeai dar iti era frica sa te pierzi de tine fara sa stii ca in permanenta te-ai fi regasit in mine, eu nu mai am unde sa plec… Iar daca nu… voi supravietui. Singur pana la sfarsit.

Sufletul si mintea sunt ca doua fluide complet nemiscibile care nu se inteleg unul pe celalalt. Asa ca mai bine lasati sa se imperecheze numai suflet cu suflet si minte cu minte.

Motto: m-am sinucis traind

Privesc mult in urma si… cat am putut sa urlu ca un animal monogam desperecheat ranit de moarte… iar tu ai inteles ca este amenintare si ti s-a facut frica…
Da… stiu mai bine decat oricine! Am zambit aparent nepasator pentru ca altfel ar fi trebuit sa urlu deznadajduit. Mi-am acoperit ochii cu ochelari de soare doar ca sa nu mi se vada imensa tristete si durere care imi tasnea continuu odata cu lacrimile. Da, m-am comportat ca si cand as fi acuzat pentru ca altfel ar fi insemnat ca fiecare bataie a inimii sa iasa prin toti porii si sa te cheme cu forta mai mare decat tunetele celei mai mari furtuni. Da, m-am prefacut ca sunt bine si fericit si toate merg bine pentru ca altfel pasii mei ar fi lasat numai urme sangerii in urma. Da… am simulat echilibrul atunci cand in mine totul cadea, tot ce construisem o viata intreaga se darama. Iar tu nu ai avut ochi sa ma vezi ca sa ma salvezi… doar cu un cuvant si o imbratisare. Numai iubirea ar fi putut sa inteleaga toate astea. Tu nu ai putut sa intelegi si ai inceput sa ma urasti crezand ca esti o tinta cand de fapt tu erai visul transformat in cosmar…
Nu, Doamne, nu am crezut ca am sa ajung sa o spun dar sunt nevoit sa o fac: nu exista iubire pe lume. Oricum nu asa cum am sperat eu toata viata sa o traiesc. Exista numai placeri, exista numai momente, exista intotdeauna de o parte „eu” si de cealalta, departe departe de fiecare data, „tu”.
Nu, nu sunt depresiv, sunt doar disperat. Disperat pentru ca privind in urma nu vad sensul, nu vad rostul. Doamne, daca mi-ai fi spus la inceput in ce consta viata, macar as fi putut sa aleg daca vreau sa o traiesc sau nu. Nu stiu de ce atunci cand imi gasisem rostul a trebuit sa mi-l iei, sa imi arati ca ma insel, ca este o eroare… Nu stiu… Ce ai vrut sa ma inveti? Ce rost a avut sa traiesc doar ca sa imi fie invalidate toate credintele, toate sperantele, toate visele si toate luptele? Am crezut prea mult? Am sperat prea mult? Am visat prea mult? Am luptat prea mult? Si atunci sa fi facut ce?

Pana si pe Iisus a trebuit intai sa il batjocoriti, sa il umiliti, sa il tradati, sa nu credeti in el, sa il omorati pentru ca abia mult mai tarziu sa credeti ce va spunea… Iar el nu a ripostat… Ce rost ar fi avut? S-a limitat sa sufere si sa accepte… Era slab? Era nebun?