Au venit americanii? Sau rusii?

Deosebirea dintre bunicii mei si bunicii unui cetatean de 20 de ani este una de perceptie. Sunt bunici care ani de zile i-au asteptat pe americani. Ascultau pe furis Radio Europa Libera sau Radio Vocea Americii (stiu oare tinerii protestatari de azi ca putei fi saltat de catre Securitate, fara mandat sau proces, daca erai turnat, de catre un vecin sau prieten binevoitor, ca asculti Europa Libera?) si sperau in taina la ziua cand cerul tarii va fi complet acoperit de parasutele desantului american care ar fi urmat sa le redea demnitatea si libertatea. Numai ca fiecare seara se termina fara ca vreun american sa apara. Iar ziua urmatoare si-o incepeau ascunzandu-se de perceptorul care le batea in poarta pentru a le lua orice animal nedeclarat din ograda sau bruma de agoniseala sau mergand cu capul plecat catre fabrica ce-si chema furnicile cu lungi suieraturi de sirena, din stert in sfert de ora, pana la ora 7 fara cinci cand mai suna inca o data luuuuunnnggg, lung pentru a anunta ca cine nu a intrat pana atunci pe poarta fabricii, era un potential dusman al poporului. Iar ziua le trecea cu gandurile deznadajduite indreptate catre “americanii care nu mai vin” si cu munca pe branci pentru realizarea cincinalului in patru ani si jumatate. Apoi, incet incet, pe masura ce manipularea, indoctrinarea, frica si renuntarea ocupau un “spatiu” din ce in ce mai mare in mintile oamenilor, speranta deznadajduita si obida datorata umilintelor prea peste limita indurate, l-au transformat pe om in biata unealta care a invatat sa se bucure (un soi de instinct de conservare colectiv) de cat mai multe dintre lucrurile (putine de altfel) pe care le dobandea (un televizor putea fi un lux, o mobile cat de cat mai acatarii, poate un concediu la mare, o masina Dacia era implinirea suprema, un pantalon evazat facut de o croitoreasa binevoitoare, si da, o repartitie pentru un apartament cu perspectiva de a avea apa curenta si poate chiar si apa calda) sau de intamplarile zilnice de exceptie (o carte care circula din mana in mana pana i se toceau copertile, sau un LP Led Zepplin ascuns la vama de un marinar sau sofer de TIR intreprinzator cu simt de comerciant, poate si o pereche de blue jeans, sau o punga de cafea care sa te faca sa mai uiti, pret de o ceasca, gustul nechezolului, sau un sapun Lux pe care urma sa il tii luni de zile, ca pe o comoara nepretuita, intre hainele din sifonier si pe care il scoteai la “bataie” doar cand aveai oaspeti veniti de departe si carora vroiai sa le arati ca ii pretuiesti dar vroiai sa ii si impresionezi cu un sapun “bun”). Iar anii tot treceau si treceau si mai nimeni nu ii mai astepta pe americani, singurul nostru reper fiind marele si darnicul prieten de la est. O excursie in URSS sau in RDG era un eveniment despre care urma sa povesteti o viata intreaga. Nu oricine avea parte de asa ceva. Si uite asa, incet incet, am inceput sa ii socotim pe americani ca fiind fiinte dintr-o alta lume pe care nu ii mai asteptam. Certitudinea noastra de zi cu zi devenise Marele prieten si a sa Glorioasa Armata Rosie. Mare prieten despre care ni se spunea ca ne da. Fara sa ni se spuna nimic despre multele bunuri carate cu trenurile, ca despagubiri de razboi. Fara sa ni se spuna nimic despre preturile derizorii platite pentru ceea ce, mai tarziu, importau de la noi. Fara sa ni se spuna nimic in scoala despre tratatul Ribentropp-Molotov. Ni se spunea doar ca Marele Prieten de la Est ne da. Si uite asa a intrat, in constiinta omului nou, caracterul mesianic, de bunavointa divina, caracterul providential al a mamei Rusia. Nici macar gand constient. Doar o stare, un sentiment intern plenar. Asa ca ce sa ma mai mir de faptul ca distinsul domn Blanculescu mai ca nu infiereaza lipsa noastra de recunostinta atunci cand ne aparam de rusi optand pentru NATO? Cum sa nu pot sa inteleg faptul ca rahitica oligarhie romaneasca (dar de o lacomie iesita din firescul starii de sanatate mintala) viseaza sa ajunga la gigantismul oligarhiei imperiale rusesti, sub obladuirea si atenta observatie a guvernarii Ponta?
Or in atare situatie stau si ma intreb: sa fie doar o coincidentan faptul ca de fiecare data cand ar fi posibil sa apara in randul populatiei atitudini antirusesti, automat apar proteste antiamericane? Pe o pancarta a demonstrantilor din Piata Universitatii (nu mai departe de acum doua zile) scria “YANKEE – GO HOME”. Hai sa ne intelegem! Eu nu sunt nici pro nici contra exploatarii gazelor de sist si a exploatarilor aurifere de la Rosia Montana. Este mult prea multa manipulare ca sa imi pot face o parere temeinica. Dar nu pot sa nu iau in seama faptul ca americanii au ajuns in situatia sa aibe un imens excedent de gaze naturale stocate tocmai datorita exploatarii gazelor de sist. Nu pot nici sa uit ca veniturile Rusiei depind extrem de mult de exportul de combustibili (chiar azi ne amintea premierul Ponta despre alternativa viabila de a importa in continuare gaze naturale de la… rusi). Nu pot nici sa uit ca in toata Europa, suntem singurii care detinem zacaminte de uraniu si in zona Rosiei Montane. Iar toate astea le leg si de faptul ca rusii exploateaza aurul romanesc, la numai niste sute de kilometric (zona Baia Mare), tot prin cianurare. Pot sa ma gandesc inclusiv la faptul ca in alte zone ale tarii deja se exploateaza gazele de sist. Numai ca in aceste zone se actioneaza si pe filiera ruseasca. De ce protestatarii sunt selectivi in a asimila informatii? De ce in asemenea situatii nu apare si stindardul “RUSSIAN – GO HOME”? Imi scapa mie ceva?
Hai sa incercam sa ne mai intelegem inca o data. Nu cad pe spate numai la pronuntarea substantivului comun “american”. Dar intre oligarhismul discretionar imperial rusesc si imperfectul sistem american (dominat si asta de lacomii fara numar si de diverse naturi), eu unul prefer umbrela strategica Americana. Chiar si pentru faptul ca astia au legi pe care mai nimeni nu isi permite sa le sfideze sau sa le incalce fara sa ii fie teama de justitie. Iar inainte de toate, eu unul vreau sa fiu roman. Iar cand voi afisati lozinci antiamericane incercand sa neteziti drumul rusilor, nu imi ramane decat sa spun: bizonilor, GO HOME!