Gandind Paralel by Catalin Banica

Mi s-a intamplat de mai multe ori ca pe masura ce ma daruiam mai mult, din ce in ce mai mult, sa mi se daruiasca din ce in ce mai putin. Ca si cand si „din ce in ce mai putin” ar fi fost inca prea mult, ar fi fost o povara. M-am simtit ca boul ala care tragand in jug este dresat sa manance din ce in ce mai putin si care a murit exact cand stapanul il invatase sa nu mai manance deloc. Macar am murit de fiecare data cu constiinta ca sunt om intreg. Deci bou.

De cateva ori in viata mi s-a intamplat sa ma bag sub dus si sa ma frec cu furie si disperare neputincioasa zgariindu-mi pielea sub greutatea jetului de apa ca si cand ar fi trebuit sa racai un strat prea gros de mizerie aruncata pe mine. S-a intamplat atunci cand mi-am simtit sufletul batjocorit. In acele momente le-am inteles pe femeile violate.

Mananc, dorm, beau, ma fut, nu-mi pasa, muncesc deci traiesc. Iubire, speranta, implinire, pereche, nevoie? Doar vorbe pentru papagali, nu-i asa?

Sunteti actori in propriile voastre vieti. Dar jucati in permanenta pentru altii. Sa nu faci nu stiu ce ca ce va zice lumea? Sa ai casa ca a aluia, sa ai fusta ca a aleia, sa ai masina macar ca a aluia, sa nu iubesti ca ce ar zice lumea? Nu se face, nu este frumos, este imoral chiar daca nu afecteaza pe nimeni, “nu da bine la CV” cum imi spunea cineva. Asa ca faceti pe dracu in patru sa renuntati la voi insiva, inconjurati-va sufletele de ziduri care va dau senzatia unui confort si unei sigurante iluzorii, fiti conventionali, conformisti, traiti dupa prejudecati si dupa gura lumii. Si la sfarsit ce o sa mai zica lumea? O veti mai auzi? Aaaa, daaaaaa!!! Si nu uitati de burtihan si de sexul ca factor regulator pentru hormoni. Dati-o dracu de iubire si de implinire si de tot ceea ce tine de confortul psihic si afectiv. Continuati sa jucati teatru. Este o piesa atat de proasta si jucata de atat de multa lume…

Intre noi doi ar putea sa fie distante. Intre noi doi ar putea sa fie timpi. Dar fara “te iubesc” intre noi doi, noi nu mai avem rost, noi nu mai existam. De ce ai mai venit si de ce nu m-ai lasat sa plec daca inca de la inceput ai stiut ca intr-o zi vei pleca strain?

Multul pe care-l primesti este prea mult atunci cand sufletu-ti nu stie sa daruiasca decat putin.

Oamenii nu au nevoie de iubire. Au nevoie doar de sex, satisfacerea posesivitatii si orgoliului propriu.

Promisiunile incalcate si juramintele uitate nu produc nicio stare de vinovatie sau framantari morale. Doar maresc golul a carui geneza a fost chiar momentul in care au fost facute fara sa fie si asumate. Nu mi-l promite pe “pentru totdeauna” atat timp cat nu stii foarte sigur ca dureaza mai mult decat lungimea in timp a  unui orgasm. Eu nu ti l-am cerut. Ar fi posibil insa sa il cred si apoi sa mi se usuce aripile.

Sunt munte nu jucaria unor trecatori ocazionali care ma despaduresc cu capricii, indecizii sau nevoia de a-si satisfice vanitatea. Faci prostia sa crezi ca ai reusit sa ma urci fara sa fi ajuns nici macar pana la sfertul distantei pana in varfuri. Ti-ar fi trebuit mult curaj, forta si daruire ca sa reusesti. Nu sunt deloc o plimbare de intretinere.

Nu inteleg de ce ti-a trebuit sufletul meu. Mangaierile ti le-as fi putut oferi si ca bonus intre doua contacte sexuale din cadrul unei generoase oferte trei in unu. Sau ti-as fi putut darui stiinta mea in a face sex pe gratis daca ma prindeai intr-o zi buna. Chiar de ar fi fost doar superficiale, usor ipocrite si lipsite de constinut. Dar si de urmari si eternitati asumate. Oricum nu ai fi avut nevoie de eternitati ci doar de momente de placere.

Totdeauna mi-a fost dor de ploaia calda de vara. Vreau ploi calde de vara. Sa imi inunde simturile si sa le pot mangaia strop cu strop. Sa simt caldura pamantului in talpi, sa imi desfac bratele ca niste aripi gata sa ma inalte pana la nori, sa imi las capul pe spate si sa simt cum apa imi siroieste pe fata, pe corpul gol, sa simt ca sunt una cu ploaia. Si intotdeauna mi-a fost atat de dor sa fiu “acasa”. Nu la mine in casa. Am peregrinat mult. Uneori s-a intamplat. Cea mai mare parte a timpului insa nu.

Cand speranta si credinta incep sa moara, tacerea care doare, tacerea impusa sau autoimpusa este primul pas mare catre uitare. Daca nimeni nu te trage inapoi, drumul este ireversibil. Ajunge sa te usuce chiar si ploaia.

Daca cel/cea pe care pretinzi la un moment dat ca il/o iubesti nu este prezent/a continuu in sufletul tau, daca nu este prezent/a in gandul tau in fiecare zi macar 70% din timp, daca nu iti este punctul de referinta, daca nu te raportezi la el/ea atunci cand nu esti foarte sigur/a de tine, daca nu simti nevoia sa te lasi in bratele lui/ei atunci cand te simti singur/a, daca nu produce in tine dorul care simti ca te usuca, daca nu simti nevoia sa ii spui macar o data pe zi ca il/o iubesti, daca nu simti nevoia sa ii impartasesti fiecare clipa din viata ta, daca nu simti nevoia sa iti imparti cu el/ea bucuriile dar si durerile, daca nu simti ca patul iti este gol seara la culcare fara el/ea, daca nu intinzi mana spre el/ea ca spre singura certitudine de pe pamant, atunci este mai bine sa lasi totul balta. Nu ii esti drum si nu iti este drum. Totul devine irosire insotita de minciuna, fatarnicie, simulare, disimulare si gol. O imensa stare de  gol. Si atunci este mai bine sa iti invingi teribila pornire posesiva si sa il/o lasi sa plece in brate care i-ar putea darui fericirea pe care tu nu esti in stare sa i-o oferi, brate care au nevoie de el/ea si de care ar putea sa ajunga sa aibe nevoie. Daca mai are timp. Despre asta este vorba. Iar daca exista toate astea, sigur nu trec dupa un an sau zece sau cincizeci. Daca trec, atunci a fost doar indragosteala nu dragoste, amantlac banal nu iubire.

Tacerile ca sa insemne ceva trebuiesc insotite de elemente de comunicare non-vebala, de o privire, de o mangaiere, de un gest, de un sunet, de o culoare, de un miros. Tacerea ca sa insemne ceva are nevoie de elemente senzoriale sau de un bagaj comun de experiente. Si cainele tace dar stie sa iti transmita starile lui in foarte multe feluri. Tacerea care nu este in stare sa comunice nimic spune doar un singur lucru: spatiul gol dintre doi sau mai multi subiecti. Plus incapacitatea de asumare a unui “da” ferm sau “nu” ferm sau “vrea” sau “nu vreau” dar si orgoliu prostesc. Ceea ce este echivalent cu frica ce duce la lasitate. Nu iti pasa? Nu te intereseaza? Nu vrei? Respectul pentru tine insuti/insati ar trebui sa te oblige sa afirmi simplu “NU”.

Hai sa fim seriosi! Va rog eu! Lasati sloganul asta cu “iubirea nu tine cont de varsta si de felul in care arati ci omul conteaza”. Este o  ipocrizie ridicola. Vedeti vreo femeie de 30 sau 35 sau 40 sau 45 de ani iubindu-ma pe mine pentru ca sunt destept, am suflet mare sau pentru ca ma daruiesc cu totul? Vedeta nu sunt iar bani nu am ca sa fie motivate sa isi induca siesi iubire. De suprafata. Si interesata. Sa fim seriosi! Toate astea nu ar avea niciun fel de importanta in momentul in care s-ar uita la mine si si-ar spune cu respect ca sunt batran cu sufletul tanar. Nici macar nu ar avea curiozitatea sa afle daca stiu sa fac sex si cat pot face. Celelalte calitati ale mele cu atat mai putin ar avea relevanta. Va rog eu! Lasati-ma cu prostia asta. Da, poate m-ar iubi o femeie de 50 sau 55 sau 60 de ani. Dar m-ar iubi oboist, imbatranit, plat si fara sa existe un fior. Iar confort imobiliar nu pot oferi si oricum nu ma intereseaza pe mine. Va rog eu, lasati gratuitatile. Va lasati manipulati de cliseele oferite cu generozitate de tot felul de gangavi pe facebook care nici macar nu sunt in stare sa se iscaleasca cu propriul nume.

Nu ti-am cerut, Doamne, nimic. Am incercat sa le duc pe toate asa cum au venit chiar si cand m-a durut de nu am mai stiut de mine. Dar vreau macar sa inteleg. Si nu mai am prea mult timp. Asa ca mai vorbeste-mi si Tu mie. Pe toate celelalte din lucrarea Ta le inteleg cat de cat. Pe om… mult prea putin. Uneori chiar deloc.

Sunt sigur ca oamenii au nevoie de oameni ca prea se cauta, prea exista un „ce” in mai toti care ii impinge sa se arate (chiar si disimulat si contrafacut de prea multe ori) altor oameni. Si cu toate astea atat de tare fug oamenii de oameni si atat de putina disponibilitate au sa se daruiasca complet altui om…
A observat cineva ca cu cat un om se daruieste mai mult altui om cu atat mai mult acesta se indeparteaza de primul de parca i-ar fi teama sa nu se imbolnaveasca de el? 🙂 Si da, cam fiecare om este la randul sau si „opresat” si „opresor”. Uneori se intampla acest schimb de roluri chiar intre aceeasi doi oameni. Cand unul, cand celalalt. Ce ciudat de singuri si autosuficienti sunt totusi oamenii…
Eu uneori chiar invidiez aceasta autosuficienta… Prea nu pot trai numai cu mine insumi. Atat de insuportabil sunt. :)))) Si de cele mai multe ori mi-ar fi suficient chiar si numai un anumit om. Am zis „de cele mai multe ori”, da? Ca sa nu ti-o iei in cap ca imediat ti-o iei si in freza.

Monogamia in ultimele ei esente nu este si nu trebuie sa fie o limitare, o constrangere de natura morala, legala, maritala sau relationala ci o optiune derivata dintr-o necesitate interioara, din devotament si daruire asumate. In caz contrar este doar o ipocrizie, o conventie, o norma care cere sa fie incalcata. Cand in cele din urma am fost pregatit/a pentru monogamia pe toate palierele nevolnicei mele existente, a trebuit sa constat ca sunt obositor/obositoare, prea mult dar si prea putin, ca sunt imposibil de suportat in intregime asa cum sunt eu. De fapt, oameni (barbati si femei, tineri si mai putin tineri), atunci cand vreti monogamia si pretindeti fidelitatea partenerei/partenerului ce deriva din ea, o vreti pentru confortul vostru psihic sau pentru ca vreti ACEA iubita sau ACEL iubit asa cum este ea/el? Mai gandeste-te, omule (femeie sau barbat, tanar sau mai putin tanar)! Ma vrei pe MINE sau ma vrei doar pentru TINE? Jucarii de companie se gasesc pe toate drumurile. Si femei si barbati. Poate iti iei un caine, un hamster, o musca de casa dresata sau un ursulet de plus daca de mine nu ai nevoie ca sa fii intreg/intreaga, sa ne intregim dual. Hei! Am zis dual nu duplicitar sau simulat sau disimulat. 🙂 Iar daca ma vrei pe MINE, spune-mi-o si mie, in pana mea, intr-un fel sau altul, macar din cand in cand ca nu te doare in norul de pe cer. Dar clar in propozitii simple nu in versete biblice sau pilde opace ca nu esti oracolul din Delphi. Altfel eu ma pot gandi la orice si sigur incep sa ma gandesc si la oricine. Ce o fi asa de greu de inteles ca si tu si el aveti macar uneori nevoie de reconfirmari?

PS Eu glosez nu vorbesc despre mine. Nu, nu! Nu cu tine, nici cu tine si evident nici cu tine. Dansez si eu de unul singur. La teorie sunt bun.

Tangoul… pentru ca ansamblul sa fie perfect, partenerii pot sa faca gesturi diferite a caror expresivitatea insa este identica, trebuie sa fie gesturi sincronizate, care se completeaza, sa danseze aceeasi melodie, pe acelasi tip de pasi si, esential, in acelasi timp. Nu unul in gand si celalalt pe ring. Nu unul martea si celalalt vinerea. Nu unul in bacanie si celalalat in curtea scolii. Altfel iese totul un mare fas, o facatura esuata de dans care nu mai seamana cu nimic. Nu cu pasi obositi facuti in dorul lelii ca la o nunta la care dansezi doar pentru ca toata lumea o face.
Tangoul adevarat nu este un concurs in doi ci patima in doi, este o flacara doar in doi in care daca nu arzi odata cu celalalt, impresia de ansamblu este doar o parodie, o caricatura, o oboseala inutila, o pierdere de timp. Daca nu te pricepi si vrei totusi sa ii simti esenta, invata! Viata oricum trece. Hora este ceva mai simpla si se desfasoara in grup ca modalitate de socializare.
Doar privind, doar gândind tangoul nu inseamna ca il si traiesti dansandu-l. Ca sa ii simti esenta trebuie sa il traiesti intens nu doar sa vorbesti despre el.
Tangoul este ca esenta expresia a ceea eu spuneam intr-un vers „unul din doi”, este esenta unitatii in diversitate, este esenta pluralismului identitatilor care insa se completeaza, nu sunt antagonice sau beligerante. Optiunea, alegerea decizia este numai a cuplului, partenerilor. Totul este doar chestie de vointa, determinare, motivare, onestitate si comunicare a mintilor, sufletelor, corpurilor.
Tangoul nu poate fi mintit.

 
Intotauna am fost impotriva culpabilizarilor globale. A aborda niste vinovatii la modul global denota pe de o parte disiparea eventualelor vinovatii individuale la nivelul întregului grup luat in discutie ajungandu-se in felul asta la pierderea chiar a sensului de judecata dreapta sau act de justitie iar pe de alta parte denota o necunoastere a esentelor omenesti. In partea cealalta a medaliei este reaua intentie programata cu scopul destabilizarii sistemului insusi. In cazul de fata tara.
Ceea ce se intampla in tara asta in momentul actual este echivalentul unei piese proaste scrise de un schizofrenic si jucata de o trupa de cabotini cu totii paranoici. Iar mare parte dintre noi ne implicam ca un public de retardati care grohaie macabru si dau din picioare la fiecare replica rostita pe scena.
Buna parte dintre jurnalisti, dintr-un exces de zel total indoielnic fara nici un fel de legatura cu jurnalismul adevarat, prin felul cum prezinta stituatia dau senzatia ca totul este de pus sub semnul mare nu al indoielii ci al certitudinii raului. Nu poti sa sugerezi ca intregul sistem de sanatate si ca toti medicii si ca toti directorii de spitale sunt atinsi de filoxera coruptiei, incompetentei si relei intentii. Este foarte adevarat ca este un sistem care suporta extrem de multe imbunatatiri si corectii. Dar nu poti sa induci in constiinta publicului o neincredere totala in acest sistem. Si acolo oamenii sfintesc sau murdaresc locul. Or in cazul asta trebuiesc lasati sa faca curatenie cei care trebuie sa o faca. Nu populatia poate aplica legea individual. Populatia poate crea insa un curent de opinie devastator, contrafacut si complet neproductiv.
La fel trebuie pusa problema si in cazul SRI si in cazul procurorilor si in cazul judecatorilor si in cazul politistilor, profesorilor, generalilor si in cazul tuturor celor care intr-un fel sau altul reprezinta statalitatea. Daca privesti Parlamentul in ansamblu, pare o masa diforma urat mirositoare. Daca insa ii iei individual, par a fi oameni totusi. emoticon smile:) Glumesc. Esenta este aceeasi si in cazul parlamentarilor: vinovatiile trebuiesc stabilite individual. Lipsa de competenta a unuia sau altuia trebuie taxata la vot.
Or in cazul globalizarii vinovatiilor tuturor institutiilor mentionate nu facem decat sa atacam statalitatea insasi. Ne folosetse noua ca tara? Nu, in niciun caz. Dimpotriva! Foloseste insa extrem de mult tuturor celor interesati in existenta unui stat slab care poate fi in felul asta extrem de usor destructurat si vulnerabilizat. Sa nu uitam totusi ca asa cum suntem noi, suntem totusi destul de stabili ca stat in zona asta extrem de framantata de interese potrivnice.
In consecinta stimati jurnalisti care in numele ratingului, audientei si vizibilitatii egolatre sunteti tentati sa hiperbolizati si sa induceti sentimentul de culpa generala, incercati sa fiti jurnalisti profesionisti si sa prezentati fapte concrete, vinovatii concrete si nu mesaje manipulatoare care induc certitudinea unei vinovatii globale a întregului stat. Pe termen lung nu va faceti bine nici voua (cei care nu sunteti implicati in actiuni intentionate de destabilizare) pentru ca urmarea ar putea fi la limita restrângerea chiar a libertatii de expresie, la restrângerea drepturilor cetatenesti, la restrângerea dreptului de a opta, la limitarea libertatii insasi. Doritori interni si externi sunt destui.
Nu este fair play abordarea culpabilizarii globale. Asta in cazul in care nu sunteti rau intentionati si nu lucrati la comanda. Unii dintre voi sigur sunt.

 
Acum cateva zile când am fost asaltat (inclusiv in privat) de agresivitatea grobiana a unui grup de postaci PSD cu nume de femei dar care sunt de fapt niste baietei cretini, inculti, imbecili si prost crescuti care m-au balacarit, m-au insultat, m-au amenintat si au incercat sa ma si santajeze (posibil ca printre ei sa fi fost si lucratori din servicii cu carnet de partid sau macar niste spargatori de conturi ca prea aruncau aluziv amanunte nepublice dar cum, probabil, stiu si ei ca asa ceva este ilegal, s-au ferit sa arate ca ar fi facut-o) si cum nu prea sunt dus la biserica iar cu pluta nici atat, am fost pus in situatia sa reactionez si tare au fost deranjati ca i-am injurat. Hilar, nu? Voi chiar credeti ca ma puteti impresiona cu santajul, amenintarile si toate prostiile astea? Voi chiar sunteti atat de prosti incat sa credeti ca eu nu stiu ca sunt o existenta fara miza? Imbecililor! Ba au fost foarte deranjati inclusiv de faptul ca am uzat de dreptul meu de a-i blocat. Nici cu asta nu reuseau sa fie de acord. :)))))
Nu asta este esenta. Pana la urma eu unul pot intelege si retardul lor de existente involuate fatate in hazna. Le accept inclusiv atasamentul lor platit sau benevol fata de cauza unuia sau altuia. Asta chiar mi se pare firesc. Ce mi se pare complet nefiresc este faptul ca in momentul in care le raspunzi la jigniri, amenintari, intimidare si santaj (probabil niciodata nu se asteapta sa le raspunzi), s-au simtit nedreptatiti, sideratii, revoltati. Pe bune?
Un alt lucru care m-a surprins a fost faptul ca sobolanii astia nu se gândesc niciodata ca si daca isi ascund lasitatea si prostia agresiva in spatele unei identitati false, identitatea lor este foarte lesne de aflat. Atat prin mijloace informatice (orice cont poate fi spart si orice informatie se poate afla) cat si direct de la angajatorul lor sau de la sustinatorul lor: intotdeauna un asemenea tip de angajator are un pret pentru care este dispus sa o vanda si pe ma-sa si pe tac-su.
Un al treilea lucru care nu m-a mai surprins dar pe care vreu sa il scot in evidenta atinge insa alt palier: acela al refuzului pluralismului de opinii si optiuni. Unul dintre „reprosurile” lor a fost acela ca „ma iau” de toata Craiova. Ma rinocerilor, conform sondajelor voi sustinatorii PSD sunteti pe la 30-40%. Parerea mea este ca bazinul electotal al PSD nu depaseste 20-25%. Iar bazinul electoral nu inseamna si elector visceralizat asa cum sunt viermisorii intestinali care m-au abordat pe mine. Repet: mie unul mi se pare cat se poate de firesc sa existe sustinatori, aderenti sau votanti ai oricarui partid sau candidat. Este unul dintre principiile de baza ale democratiei: pluralismul. Iar eu unul chiar nu am de gand sa le contest dreptul de a alege pe cineva anume sau de a-si exprima DECENT optiunea. Dar de aici si pana la a considera ca numai un anumit elector exista, ca numai un anumit candidat are dreptul sa existe, ca ei sunt intregul nesocotind existentele celorlalti, este o distanta imensa. Voi chiar nu va ganditi ca la un moment dat alti imbecili asemenea voua ar putea sa ajunga sa va conteste voua dreptul la optiune si existenta? Dupa cum va manifestati mai aveti doar un pas mic pana la atentatul politic. Abordarea voastra este exact expresia totalitarismului intolerant. Imi place sa cred ca rinocerii despre care vorbesc sunt doar niste exceptii, niste greseli ale naturii si nu intreaga masa de votanti PSD. Ar fi tragic sa nu fie asa. Am ajunge sa ne dam in capete. Pentru ca asemenea specimene ratate nu fac decat sa propovaduiasca ura intoleranta.