Gandind Paralel by Catalin Banica

Devine imperios necesara modernizarea si reformarea partidelor politice. Incepand cu legea partidelor politice. Asa nu se mai poate!!! S-a ajuns la situatia aberanta ca la varfurile partidelor politice, indiferent de orientarea lor, sa existe majoritar personaje contestabile. Membrii partidelor politice ar trebui sa isi puna foarte serios problema viabilitatii tipului de conducere prezenta in acesti 23 de ani in viata politica a tarii. A te preface ca nu vezi perceptia cetateanului mediu referitoare la ceea ce este structura superioara de partid este o actiune extrem de periculoasa pentru insasi existenta pluripartidismului. Deci pentru insasi esenta unei societati democratice, cu plusurile si cu minusurile ei istorice. Variantele sunt doar doua: fie intoarcerea la statul unipartid, statul totalitar (poate cu forma mai indulcita a modelului chinezesc sau a oligarhiei opresive rusesti), fie imbunatatirea climatului social pe principiile democratiei moderne, prin modernizarea si restructurarea partidelor. Nu cred ca este cetatean onest si de inteligenta de la submedie in sus sa nu fie convins ca hotia, coruptia, traficul de influenta, abuzul, inechitatea sociala, inegalitatea in fata legii, deprofesionalizarea, lipsa valorii, lipsa de responsabilitate a factorului decizional, reusitele economice favorizate de apartenenta la partidul sau partidele aflate la putere, politizarea excesiva a tuturor punctelor de conducere si decizie de la nivelul cel mai inalt al societatii pana la cel mai de jos, sunt simptomele clare, permanente ale endemizarii unei atitudini virale ale carei rezultate sunt saracirea societatii, degradarea moralitatii in societate, adancirea inechitatii, disparitia reperelor, lipsa de incredere in institutii si finalmente in stat, nesiguranta, lipsa de perspectiva, frustrare, furie, infractionalitate si criminalitate crescute, revolta. Da, toate astea sunt pasii siguri catre revolta sociala. Deocamdata toate astea se manifesta, la nivel individual, prin lipsa de incredere in tot ceea ce este politica si statalitate. Tendinta aproape generalizata de eludare a regulilor (incepand de la cele de circulatie sau de trai in comun) este doar primul pas major catre nesupunere. Deocamdata manipularea inca mai poate mentine nemultumirea sociala in frau. Pe masura insa ce saracirea societatii se va adanci si pe masura ce vor exista mai multe canale de comunicare necontrolate de factorul politic, manipularea si masurile de forta (sporirea numarului de politisti, jandarmi, servicii secrete al caror scop declarat sau nu este monitorizarea cetateanului) vor deveni complet ineficiente. Recentele miscari de strada nu au avut un impact major doar pentru ca nu au avut un program si un scop bine definite si nu au reusit sa nasca lideri inteligenti cu forta si determinare, dar atitudinea antisistem, culpabilizarea generalizata a politicului a fost evidenta. Am certitudinea ca oligarhia politica si financiara creata nu este constienta de faptul ca intr-o situatie de dezechilibru social ar fi primii vizati, primele tinte sau chiar victime. Deja exista in societate inclusiv propuneri politice voalat extremiste care nu au nevoie decat de niste lideri carismatici, finantare si programe propagandistice atragatoare care sa polarizeze vointele individuale. Oligarhia romaneasca este insuficient aparata si pregatita sa reziste iar legalitatea este extrem de fragila fiind subminata de chiar oligarhia ce se crede si intangibila si vesnica. In caz de revolta, fara logistica si suport uman din afara granitelor, chiar coruptia generalizata si legalitatea scazuta pot favoriza aparitia armelor pe scara larga. Or in atare situatie, daca ies in strada 100 000 de oameni infometati, furiosi, indoctrinati, motivati, toti politistii si jandarmii la un loc nu le-ar putea face fata. Iar a pleca de la principiul pagubos “mie nu mi se poate intampla” este prostia autosuficinta cea mai grava in materie de social.

1. Introducere

Intr-o societate romaneasca in care toata lumea se pricepe la absolut tot, intr-o societate in care coexista intr-o totala devalmasie autista tot felul de specialisti si comentatori, nimeni nu are decenta sa isi recunoasca incompetenta ca sursa a faptului ca societatea in ansamblu o duce din ce in ce mai rau. Suntem priceputi la toate, suntem toti geniali, suntem toti talentati si frumosi si destepti, avem o tara bogata cum alta nu-i si cu toate astea majoritatea o ducem prost, Romania in ansamblul ei concureaza permanent, cu inversunare, pentru locurile din coada clasamentului celor buni. Asa ca printre imensitatea de politologi si sociologi (cu patalama, ma vere, nu or`s`cum), de analisti politici, de aparatnici, de parelnici, de politruci, nu vad de ce nu as introduce eu si pe cea de observator. Adica daca tot exista o imens de mare gramada, facuta gramada, de specialisti vopsiti, nu vad de ce nu ar exista si nespecialisti declarati. Eu sunt unul dintre ei.

2. Clarificari neconcludente

Evident punctul meu de vedere nu va interesa pe nimeni si se va pierde printre multe alte puncte de vedere care nu intereseaza pe nimeni. Autismul social individual, egocentrismul si narcisismul ipocrit intr-un climat egalitarist nivelator, cufunda individul constient de sine intr-o solitudine fara precedent in istoria omenirii. Cred ca nu exagerez.
De la inceput vreau sa fie clar ca eu am optiuni doctrinare de dreapta. Iar lucrul asta izvoraste din certitudinea ca nu ne nastem egali ca intelect si caracteristici bilogice si psihice care fac din noi indivizi unici si irepetabili, dar trebuie sa ne bucuram de egalitatea sanselor, din constiinta faptului ca suntem diferiti dar trebuie sa fim egali in fata legilor, din siguranta ca individul este cel care perpetueaza si perfectioneaza specia si nu masele informe si impersonale. Dincolo de aceste lucruri, atitudinea mea economica de mic si fara importanta intreprinzator a militat instinctual (in scoala nu am invatat doctrine si politici economice in afara de cea socialista) pentru independenta mea decizionala si interventia minimala a statului in activitatea mea. Eu nu am nevoie sa fiu condus de nimeni. Stiu sa ma conduc si singur atat timp cat am reguli foarte clare. Am convingerea ca numai bogatia poate fi impartita nu si saracia. Ca atare militez pentru formarea bogatiei pe care o poti distribui (ceea ce propun doctrinele de dreapta) si nu pentru gestionarea saraciei intr-o societate egalitarista si dependenta de actiunea si mitele electorale ale statului (asa cum propun doctrinele de stanga). Cateva zeci de ani de activitate si de educatie in spiritul “de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi” m-au convins ca este calea sigura catre depersonalizare si faliment social. Iar eu unul de zeci de ani muncesc pentru societate dar nu renunt sa fiu socotit o individualitate si nu un element fara contuturi in slujba unui unic interes general.
La fel de clar vreau sa fie ca dincolo de optiunile mele doctrinare de dreapta, nu sunt om de partid. Niciuna dintre formatiunile politice care se autointituleaza de dreapta care au existat si exista ca oferta politica, nu m-au convins. Nici nu aveau cum atat timp cat actiunea lor, ca si a partidelor autointitulate de stanga, au fucntionat si functioneaza de pe principii oligarhice, inchise in struturi care nu accepta schimbarea in sensul modernizarii si functionarea pe criterii de competenta si valoare in folosul alegatorului si in conformitate cu doctrina asumata doar la nivel declarativ. Este foarte adevarat ca (si nu stiu cati politicieni isi dau seama de lucrul asta) acest mod de a actiona submineaza exact esenta democratiei moderne: pluripartidismul. O submineaza pentru ca in constiintele oamenilor s-a inradacinat deja convingerea ca oricum s-ar numi, “toti sunt la fel”, ducand astfel in derizoriu ideea de organizare a optiunilor individuale in partide care isi asuma doctrine, partide care apoi sa isi arate nu numai bunele intentii fata de societate si alegator ci sa si produca si apoi aplice programe in folosul societatii si al individului nu numai in folosul partidului propriu si al oligarhiei partinice cu dorinte de perpetuare ce frizeaza vesnicia. Dar si nebunia in cel mai patologic sens. Intre visul de 1000 de ani al lui Hitler si convingerea oricarui politician roman ca este vesnic odata ajuns la guvernare, nu este nicio deosebire de esenta. Ceea ce nu realizeaza niciun politician roman este faptul ca daca pe moment acest “toti sunt la fel” foloseste intr-o oarecare masura celor care vor sa isi destabilizeze adversarii, pe termen lung chiar politicul este in pericol. In mare pericol!
Imaturitatea politicului, indiferent de doctrina pe care declarata ca o reprezinta, consta pe de o parte in organizarea in jurul unui nume si apoi in nevoia bolnava de putere cat mai apropiata de totala.

3. Sustinatorii

Si pentru ca anormalul se manifesta la cote patologice, aceeasi confuzie doctrinara (cel putin la o analiza superficiala) domina si sustinatorul traditional al doctrinelor de dreapta si al celor de stanga. Te-ai astepta ca un partid de stanga sa fie un partid destul de sarac, cu membri ai caror exponenti provin in special din randul intelectualitatii si al celor care lucreaza in sectorul bugetar. Originalitatea noastra declarata si adoptata inca din anii `90 a facut ca pe cei mai mari bogatasi sa ii regasesti in stanga sau macar ca finantatori din umbra ai stangii. Cum tot asa buna parte dintre exponentii dreptei nu au gestionat niciodata o afacere cat de mica, multi dintre demnitari provenind din sectorul bugetar. Cum orice intreprinzator, de la cel mai mic pana la cel mai mare, normal ar fi sa aibe nu numai optiuni intime de dreapta dar si actiune de sustinere a doctrinelor de dreapta, te-ai astepta ca pe partea asta sa fie o buluceala nauca avand in vedere ca in sectorul privat lucreaza cateva milioane de oameni in timp ce in sectorul bugetar sunt consistent mai putini. Si cu toate astea, nu este asa. Confuzie doctrinara sau doar interese financiare? Ori in cazul in care majoritatea investitorilor sustin stanga, singura concluzie pe care o poti trage este ca acestia au un interes imediat. Cam ce interes ar putea sa aibe atat timp cat stanga, prin solutiile si abordarile propuse, nu a facut decat sa intareasca interventia statului si actiunea discretionara in economic, atat timp cat stanga nu a dat dezlegare la concurenta ci a sufocat-o cu impozite si limitari in favoarea sustinerii propriilor angajati, atat timp cat a nesocotit constant (nu ca dreapta nu ar fi facut-o!) interesele economice ale intreprinzatorilor? Exact acel segment economic care ar putea sa produca plusvaloare si bogatie sociala care apoi sa fie redistribuita in societate. Concluzia nu poate fi decat una singura: acei investitori (majoritatea din numarul lor) sunt legati, de interese financiare, de stanga. Practic acesti investitori capusaza intr-un fel sau altul executia bugetara. In felul asta societatea romaneasca nu a reusit sa creeze o clasa de intreprinzatori ci a reusit, in numai 23 de ani, sa formeze un glorios capitalism bugetar care isi pune continuu la bataie toate resursele. Nu ca dreapta autodeclarata nu ar face cam la fel cu acolitii ei!

Continuarea zilele urmatoare. Voi aborda problema bancilor, multinationalelor, problematica leader-ilor, problema imobilitatii partidelor, problematica strategiilor pe termen lung.

4. Protagonistii

Fara putinta de tagada, pot afirma ca in 23 de ani am reusit contraperformanta sa avem, per ansamblu, o clasa politica de un nivel submediocru. Evident ca printre cei care s-au plimbat si se plimba pe palierul asta al societatii, au fost si sunt multi politicieni si de anvergura dar si onesti. Din pacate insa vizibilitatea celor submediocri a fost si este atat de mare incat impresia de ansamblu este aceea de clasa politica incompetenta, corupta, lacoma, inconsistenta, ipocrita, meschina, parvenita, aroganta. Ceea ce nu vor sa recunoasca cea mai mare parte dintre cei care o caraterizeaza in acest fel astazi, consta in faptul ca aceasta clasa politica submediocra este reflectarea fidela a structurii electoratului. Un politician atat de infantil, atat de incompetent, atat de iresponsabil, atat de ipocrit, atat de mincinos, atat de lozincard, atat de fara repere, atat de fara niciun Dumnezeu, atat de fara mama fara tata, atat de fara moralitate politica, atat de predispus catre festivism desantat si rau intentionat ca Victor Ponta nu poate fi produs decat de un electorat complet infantil, imatur, usor manipulabil sau realmente prost daca este in stare sa genereze asa ceva. Ceea ce este si mai ingrijorator este faptul ca un partid puternic ca PSD este in stare sa genereze un asemenea sef de partid. Pentru ca sigur in acest partid sunt multi alti oameni substantial mai buni decat Victor Ponta. Adrian Nastase, predecesorul lui Victor Ponta, dincolo de lacomia-i fara limite era totusi mult mai stilat si mai inteligent chiar daca mult mai hot si mai tiranic. Sau poate tocmai din aceste motive reusea sa fie un hot mult mai mare si un tiran destul de aproapiat de anvergura lui Ceausescu. Faptul ca Victor Ponta a fost in stare sa il sacrifice si pe Geoana si pe Nastase (si probabil destul de curand si pe Dragnea si Antonescu), pe absolut oricine i-a stat in drum, face totusi din acesta un personaj nu atat de temut cat de nefrecventat. Parerea mea este ca absolut oricare dintre apropiatii lui Victor Ponta ar trebui sa gandeasca si sa isi reconsidere de macar cateva ori prezenta langa un personaj destul de apropiat de abjectie. Nu are forta dar este suficient de viclean sa incerce sa se foloseasca de absolut orice oportunitate fara sa aibe importanta pe cine calca in picioare, fara niciun fel de scrupule. Cealalta figura extrem de vizibila si macar la fel de contestata, este Traian Basescu. De departe cel mai puternic om politic vizibil in acesti 23 de ani, chiar daca nu cel mai bun sau cel mai onest sau cel mai cinstit, Traian Basescu va ramane in istorie ca cel care a dus Romania in UE si NATO, ca cel care s-a batut pentru justitie chiar daca un procent insemnat din populatie afirma contrariul azi, chiar daca meritul nu este al lui 100%. Ceea ce, din punctul meu de vedere, ii este imputabil major lui Traian Basescu (dincolo de istorii, barfe si picanterii) este faptul ca pe de o parte nu a stiut sa creasca succesori viabili iar pe de alta parte si-a asumat in mod tiranic statura de unic opozant facand in acest fel niste amputati din toti cei care ar fi trebuit sa preia din mers dreapta romaneasca, ducandu-i pe acestia in situatia de impotenti politici sau copii nevolnici. In mod normal, cred eu, Traian Basescu ar fi trebuit sa se situeze, macar aparent, intr-o pozitie neutra si sa lase cat mai libera competitia politicienilor din dreapta palierului politic, cu atat mai mult cu cat era previzibila o dominatie a stangii in urma unei perioade marcata de greseli politice, de criza economica si de figuri publice contestabile. Forta, abilitatea naturala de a stapani situatii limita dar fara instinct diplomatic si cu reduse abilitati in comunicare, l-au facut sa piarda exact sprijinul segmentului social care l-a propulsat si apoi sustinut: alegatorul de conditie medie. Cred ca in buna masura, Traian Basescu, la fel ca si Victor Ponta de altfel, la fel ca oricare alt politician vizibil din acesti 23 de ani, a uitat ca timpul nu se opreste, nu impietreste in clipa, ca timpul este cel care la un moment dat ne arata limitele de oameni indiferent ce ne-a harazit destinul ca trecere prin viata. Pe scurt, Traian Basescu a gresit atunci cand a lasat sa creasca la umbra lui doar o armata de copii neajutorati, fara sa aibe abilitatea si lipsa de orgoliu a parintelui responsabil care isi lasa progeniturile sa isi ia viata in propriile maini, care isi asuma riscul ca acestia sa nu mearga pe drumul pe care parintele l-a jalonat pentru copiii lui, asumandu-si posibilitatea ca alegerile acestora sa nu coincida cu propriile optiuni. Pana la urma a reusit sa ii intoarca impotriva sa pe majoritatea celor pe care i-a crescut. Dincolo de faptul ca de prea multe ori a crescut niste potentiali politicieni esuati. Personal am convingerea ca singura directie pe care ar fi fost bine sa se implice ar fi fost aceea a destructurarii pana la desfiintare a dreptei decredibilizate si apoi reconstructia ei pe alte baze. Timp ar fi fost. Diferenta ar fi fost ca in Parlamentul Romaniei, timp de patru ani, sa nu fi fost o majoritate de 70% ci de 90%. Ceea ce ca esenta ar fi fost exact acelasi lucru dar in felul asta dreapta ar fi fost in situatia sa renasca in mod natural. Dupa candidatura lui Ion Ratiu la presedintie, asta a fost a doua sansa ratata a acestei tari. De remarcat totusi faptul ca in timpul presedintiei lui Traian Basescu libertatea cuvantului a inregistrat cote la care nimeni nu ar fi indraznit sa viseze cu zece ani in urma.

Revin zilele urmatoare cu alte trasnai

5. Orhestra

Cu ceva timp in urma, prietenul meu Serban N. a pus pe picioare o firma al carei principal obiect de activitate era “servicii medicale”. Sau mai prietenos spus, o clinica de nivel mic. A cooptat un medic ca asociat cu 50% (fara ca acesta sa vina cu vreun ban) iar conditia oferita a fost (complet neuzual si de o darnicie vecina cu prostia, drept este) “Eu finantez totul iar tu vii cu munca de medic. Tu te ocupi de partea strict profesionala, management medical, cooptarea medicilor care sa lucreze in clinica, personalul specializat, iar eu ma ocup de gestionarea ansamblului ca sa poata functiona ca un centru de profit si nu ca un ONG”. Plecand de la ceea ce un posibil pacient isi doreste sa obtina de la un serviciu medical platit, a inceput sa organizeze intregul: aparatura performanta, atmosfera primitoare, atitudine civilizata, prompta si respectuoasa pentru cel care plateste. Numai ca foarte curand scroafa i s-a urcat in copac si a inceput sa isi faca propriile reguli, dincolo de rigorile unui management performant. Motivul invocat de aroganta si vanitatea nestiutorului? Putin halucinant: “medicul face banii” (am citat; putea fi vorba despre orice profil de activitate iar in loc de medic sa fie orice alt specialist). Dincolo de aspectele legate de “moralitatea” ingratitudinii (pentru ca, se pare, recunostinta nu ceruse niciodata, amicul in cauza , pentru generozitatile lui prostesti), dincolo de vanitatea si aroganta a caror motivatie nu o intelegea, este prezenta, in intamplarea asta fara importanta, un element vizibil in intreaga societate, de la nivelul cel mai de jos pana la palierul cel mai de sus: omul cel mai tare din parcare. Egolatrul, Narcis-ul, trufasul, omul care ii dispretuieste pe toti ceilalti supraevaluandu-se, omul stie tot. Nu are importanta ca un oarecare este un no name. Nu are importanta ca nu s-a impus prin autoritatea performantelor. Important este sa isi arate cat mai mult, celorlalti, o presupusa superioriatate. Si atunci mi-a venit in minte orhestra: ansamblul format din instrumentisti (unii mai putin buni, altii de o virtuozitate incontestabila), instrumente, scaune, pupitre, partituri individuale si, in fata tuturor, dirijorul. El este cel care are in fata intreaga partitura. El este cel care impune ritmul, el este cel care impune puterea sunetului scos de un instrument sau altul, el este cel care arata momentul cand intra un instrument sau un grup de instrumente. Un virtuoz poate sustine, in cel mai bun caz, un solo impecabil. Numai ca o simfonie este un intreg la care participa mult mai multe instrumente si mult mai multi instrumentisti. Oricat de multi performeri ar exista, daca dirijorul este slab, reuseste sa distruga totul. Reversul insa consta in faptul ca o orhestra compusa din instrumentisti de nivel mediu, numai datorita dirijorului, poate sa duca simfonia pana la ultima nota. Evident ca dirijorul foarte bun poate fi cel mai slab instrumentist. Fiecare instrumentist insa, oricat de bun ar fi ca instrumentist, nu are voie sa fie cel mai slab dirijor pentru ca strica tot. Iar in acest tot in care fiecare instrument conteaza, dirijorul nu este stapanul instrumentelor si instrumentistilor. Este doar cel care stie cum trebuie sa sune ansamblul, este cel care stie notele si locul fiecarui instrument in parte. Evident de cele mai multe ori aplauzele le culege solistul. Pe dirijor il intereseaza doar sa duca ansamblul la cote calitative maxime intr-un context dat. Iar lucrul asta numai cunoscatorii pot sa il priceapa si sa il aprecieze.  Concluziile si le poate trage fiecare om in parte. Propriile-mi concluzii sunt legate de faptul ca numai oamenii cu adevarat valorosi pot sa accepte valoarea altor oameni, sunt legate de faptul ca numai profesionalismul real poate sa accepte limitele de manifestare ale propriului profesionalism in cadrul mai larg al sistemului concomitent cu a recunoaste profesionalismul celorlalti pe segmentele pe care acestia actioneaza. Iar profesionalismul implica si acceptarea regulilor si existenta dirijorului care stie intreaga partitura. Reversul este „prostul stie tot”. Prost care, de cele mai multe ori, este si fudul de nu mai poate, isi dispretuieste semenii si activitatile acestora, le minimalizeaza prezentele. Iar atunci cand nu o poate face, singurele optiuni ii sunt ura si invidia. In cele din urma reversul este „omul nou”. Seamana cu ceva din realitatea romaneasca de la nivel inalt sau mic?

6. Un viitor fara tinte

Inca din titlul scrierii am sugerat ca ceea ce scriu nu este o analiza pertinenta si informata. Nu sunt intr-un nod de informatii asa ca ma limitez la arata cum se vede realitatea privita prin ochii mei. Avantajul, fata de mine, al majoritatii analistilor, politologilor, jurnalistilor, politicienilor de rangul cel mai inalt, nu este inteligenta (cu totala lipsa de modestie afirm raspicat dar fara infatuare sau aroganta), abilitatea sau intuitia ci informatia. Iar lucrul asta se repeta cu o multime de alti contemporani ai mei. Pana la urma reusita nu este doar o problema de inteligenta, talent, determinare, motivare, caracter si munca ci, in proportie de 70%, este o problema de sansa, destin, oportunitate si noroc. Cred ca de cele mai multe ori hazardul are un rol mult mai pregnant decat liberul arbitru. Chiar si pentru faptul ca liberul arbitru este puternic limitat de caracter, educatie, echilibru psihic, de existenta informatiei. Ori in atare situatie eu unul nu pot face altceva decat sa zugravesc realitatea asa cum ea imi intra, imi agreseaza, imi inoportuneaza, imi jigneste inteligenta si sensibilitatea, imi violenteaza existenta prin tot ceea ce este senzorial individual. Iar ca o consecinta, nu pot sa am niciun fel de ingaduinta fata de un un comentator, jurnalist, analist, politician, doctor, astrolog, inginer sau orice alt om care (ar fi de presupus ca este un reper social) nu stie nici macar sa foloseasca la nivel de acceptabil limba romana. Au avut toate posibilitatile sa invete regulile gramaticale ale limbii romane, acordul si cratima. Unui nedreptatit de soarta i-o pot accepta pentru ca acesta nu a avut sansa sa invete. Unuia dintre cei mentionati, nu i-o pot ierta. Cand insa intervine si incompetenta dublata in mod logic de lipsa de profesionalism (si cam merg al dracului de bine mana in mana lipsa de educatie cu lipsa de caracter si lipsa de profesionalism), lucrurile au absolut toate sansele sa fie fara cap si coada. Cum insa societatea romaneasca (la ea ma intorc intotdeauna chiar daca abordez si cazurile particulare doar ca elemente argumentative) exceleaza prin incompetenta, incropeala, amatorism, lipsa de educatie si de caracter, nu este de mirare ca de multi ani ne complacem cu totii in lipsa de perspective. Incriminam si dispretuim defunctele planuri cincinale uitand ca planificarea nu este o inventie socialista. Planificarea, prognoza, previziunea trebuie sa insoteasca orice activitate in care este implicat omul si mediul inconjurator. In caz contrar haosul social, economic, politic, ecologic, individual sunt doar la o aruncatura de bat si ne pandeste la orice colt de strada. Suficient ca suntem neputinciosi in fata evenimentelor astrale sau meteorologice sau cele legate de fizica pamantului. Iar toate astea nu se pot realiza in absenta unui set minimal de reguli si scopuri propuse si insusite si asumate la nivelul intregii societati. Lipsa unor politici economice si sociale coerente pe termen lung si inlocuirea acestora cu doar interese de partid pe termen scurt, refuzul de a prognoza directiile in favoarea prosperitatii iluzorii a membrilor de la varful partidului propriu, incompetenta in realizarea unor planuri multianuale dublate de o indisponibilitate infantila a exponentilor partidelor politice pentru interesele societatii in ansamblu, au dus la inducerea, la nivelul individului mediu, a certitudinii ca totul se desfasoara haotic, fara cap si coada. Iar aici nu mai este vorba despre partide politice si sisteme de organizare sociala ci despre caracter si competenta. Asa ca nu va mai ingramaditi sa incriminati pana la contestare nihilista partidele politice sau capitalismul ci omul care este implicat activ in activitatea de ansamblu. Asa cum sugeram in capitolul precedent, dirijorii sunt slabi iar instrumentistii sufera de vedetism si autosuficienta. Partitura este bine scrisa, instrumentele sunt bine facute, scaunele au fost intotdeauna la locul lor. Oamenii din partide si, in ansamblu, din societate, sunt cei care au impus lipsa de perspectiva si interpretarea abuziva a partiturii. Iar lucrul asta a fost posibil din cauza lipsei unui set minimal de reguli pe care toti sa le respecte. Hilar este faptul ca niciunii nu constientizeaza ca tipul asta de abordare se intoarce periodic exact impotriva celor care azi sunt beneficiarii dezordinii. Totul a fost abordat numai prin prisma interesului imediat de partid si nu prin prisma unei conventii, unor intelegeri, unor planificari la nivelul intregii societati si in beneficiul intregii societati. Esecul global al acestor 23 de anil il pun numai pe seama amatorismului politic si al caracterului indoielnic al celor aflati in fruntea partidelor si nu pe seama ideii de existenta a pluripartidismului sau a economiei capitaliste. Exact asta este pericolul la care se expune societatea in ansamblu: esecul individual al unor neispraviti decredibilizeaza ideea de ansamblu si face posibila aparitia sloganurilor nihiliste si anarhiste. In folosul cui? Iar potentatii si capii politici nu vor sa constate ca in cazul in care s-ar trece pragul dintre slogan si actiune, ei ar fi primele tinte, indiferent de numarul jandarmilor sau politistilor chemati sa ii apere.

7. Parteneri sau dusmani?

Chiar nu am de gand sa acuz sau sa incriminez in vreun fel activitatea angajatilor din sectorul bugetar sau diversele paliere bugetare. Ar fi de neconceput o societate fara invatamant, fara asistenta medicala si sociala, fara politie, armata sau justitie. Dar este mai mult decat evident ca intotdeauna sectorul economiei private a fost defavorizat si exploatat (in cel mai propriu sens cu putinta) la maxim. In sectorul privat, pentru o aceeasi cantitate si calitate a muncii si cu o eficienta vizibil mai mare, veniturile salariale sunt consistent mai mici. Oare numai din cauza lacomiei patronilor, investitorilor si antreprenorilor? Eu ca mic investitor (cu tot ceea ce deriva de aici: risc, responsabilitate, investitie proprie etc etc etc) castig mult mai putin decat un angajat al statului care gestioneaza munca unui numar egal de oameni si produce aceeasi cantitate de bunuri sau servicii. O fi corect?
Pot sa accept ca interesul oricarui partid care ajunge sa guverneze sau, mai rau, sa isi doreasca toata puterea statala, sa faca tot posibilul sa isi fidelizeze un numar cat mai mare dintre posibilii votanti. Cum in sectorul privat nu isi poate crea un important segment de votanti decat prin cumpararea vointei si bunavointei investitorului dar nu si al lucratorilor (ar fi extrem de costisitor avand in vedere ca acestia sunt cam de patru ori mai numerosi decat cei din sectorul bugetar), singura masa potentiala de manevra o reprezinta sectorul bugetar pe ai carui salariati ii poate constrange (moral si afectiv) prin presiuni sau prin actiuni de cumparare a bunavointei acestora. Ori ca sa cumperi bunavointa acestora nu trebuie sa faci altceva decat sa asiguri venituri salariale cat mai indestulatoare. Si de unde poti sa faci rost de acesti bani daca nu sufocand fiscal sectorul privat, singurul care chiar produce bani in societate? Lucrul asta este evident facand un raport intre ceea ce se duce in salarii ci ceea ce se duce in investitii din executia bugetara. Iar realitatea asta iti scoate ochii toti acesti 23 de ani. Ceea ce nu sesizeaza guvernantii (cei actuali cu atat mai putin, pentru ca nu ii intereseaza sa mai si sesizeze nuantele ci doar sa mituiasca si sa cumpere hamaiala electoratului) este faptul ca angajatii din sectorul bugetar (mai putin marea masa a pensionarilor si asistatilor sociali care chiar depind 100% de bunavointa guvernantilor)   nu mai sunt dispusi sa fie folositi doar ca masa de manevra dependenta de bunavointa unui neispravit sau altul ci vor sa fie considerati profesionisti in slujba societatii.
In atare circumstante, intre investitor, antreprenor, mic patron si stat nu are cum sa existe o relatie de parteneriat. Relatiile impuse de guvernarile precedente si duse pe inalte culmi de progres de absolut toate guvernarile de stanga, sunt relatii opresive sau de vasalitate protectiva atunci cand este vorba despre clientela de partid. Cu restul insa ce facem? Ori in cazul asta nu cred ca are cineva pretentia ca investitorul, antreprenorul, micul proprietar de afacere sa aibe o atitudine si un comportament prietenos si onest fata de statul opresiv care nu numai ca ii dispretuieste munca prin angajatii sai dar si face tot posibilul sa-l umileasca continuu. Parteneriatul care ar trebui sa functioneze intre stat si intreprinzator ar trebui sa aibe la baza principiul beneficiului reciproc in virtutea caruia ambele parti sa isi asume obligatii fata de celalalt partener. In momentul in care tu stat iti intretii clientela de partid si marile spagi din impozitele mele sector privat, pe mine ma cam apuca dracii. Evident ca nu am sa ies in strada dar sigur am sa fac tot posibilul sa fiu un slab perceptor pentru tine stat, activitate pentru care nu numai ca nu ma platesti, dar mai si incerci sa imi bagi sub nas tot felul de abuzuri ca sa iei mai mult decat ar fi fost normal sa iei. Ti-ai aranjat suficient de bine treburile incat atunci cand nu mai sunt dispus sa accept abuzurile tale si te dau in judecata, instantele (platite tot din impozitele create si colectate de mine) tot tie iti iau apararea si ma gasesc invariabil vinovat pe mine. Pai treaba-i asta, ma baieti? Asta-i parteneriat?

8. The End: o tara de tampiti 24 din 24

Sincerc sa fiu nu stiu daca mai tampit este politicianul corupt, mincinos, ipocrit, lipsit de barbatie dar arogant, parvenit si incult, lozincard si patriotard, bisericos de ochii lumii si credincios cat Marx, Engels, Lenin si Iliescu la un loc sau separat, incompetent dar atoatestiutor sau alegatorul care il voteaza in cunostiinta de cauza. Bine ca nici asta nu este mai breaz. Dupa exemplul idolului politic vrea sa sara peste etapa ou si se gandeste sa fure direct un bou. Ca meseria si mireasa au terminat-o de furat. Sa fim intelesi! Ma refer la acest tip de politician si la acest tip de alegator. Nu la totalitatea politicienilor sau la totalitatea alegatorilor. Daca vreunul dintre astia se regaseste in cuvintele mele, sigur se va supara pe mine. Ba, sa fiti suparati pe voi insiva si pe mamele voastre, ca nu eu v-am facut.
Stie cineva sa imi spuna si mie cate moaste pupa rumanul in fiecare an? Sa ne intelegem!!! Nu despre sfinti este vorba, nu despre credinta este vorba ci despre biserica crestin comerciala si despre rumanul evlavios care are convingerea ca isi rascumpara pacatele cu pupaturi. Evident in contextul asta politicianul spasit si evlavios nu poate sa lipseasca de la pupatul moastelor. Nu stii daca sa razi sau sa vomiti cand il vezi pe Victoras si pe Livache cum stau ei acolo cu priviri plecate, cu atitudine smerita numarand oile in gand. Si pe alea vii si pe alea moarte. Ma Victoras, ma Livache, ma Adita, ma Mircica, ma Mareane, ma ortodocsilor, cum sa ratati voi ma azi o pupatura de moaste? Sau macar sa fi adus moastele in sala acolo sa se umple sala la congresul vostru sau ce ati avut voi. Dadeati si voi si o pomana de sarmalute umplute cu icre negre ca pentru niste activisti saraci. Care estem.
Este stupid sa crezi ca o firma (distribuitor de combustibili, operator de telefonie, distribuitor de energie electrica, producator de energie electrica, producator de alimente etc etc etc) nu va include in pretul de vanzare catre consumator impozitele pe conducte, stalpi, relee, baraje, turnuri de racire, posturi de transformare etc etc etc. Votati nenica USL sub sigla “IMPOZITUL ca sursa de lapte si miere in drumul sigur spre groapa comuna”. Ce importanta are insa ceea ce este previzibil sa se intample cand primul premier al tarii are nesimtirea sa spuna “Nu am marit niciun impozit! Nu am marit TVA, nu am marit nimic”. Iar bizonul il crede. Si de ce nu ar face-o? Ca doar este primul. Si va fi si presedinte avand in vedere ca azi si-a anuntat reusita in alegerile prezidentiale atunci cand a spus, la adunatura aia a lor, cum trebuie sa fie un presedinte dupa care si-a enumerat calitatile lui. Ca sa vezi ce coincidenta de calitati individuale si institutionale. Contextul nici nu putea fi mai nimerit. Victor Ponta s-a propus viitorul presedinte al Romaniei. Evident in stilul lui lipsit de barbatie. Vanghele vrea sa taie „panblici” fara numar fara numar. Atza cand o tai, nenica? Geoana o da cu dragostea lui. Nastase o mai pune de o morala cu oua. Este modul cel mai sigur prin care tara o va duce si mai bine. Votati, bizonilor! In mod normal in tara asta nu ar mai trebui sa existe functia de premier, nu ar mai trebui sa existe guvern, nu ar mai trebui sa existe nimic in afara de “EU Victor Ponta”. Oare nu pune pe ganduri niciun PSD-ist faptul ca premierul Ponta in permanenta se exprima la modul foarte concret „EU am dat bani la justitie”, „EU iau impozite”, „EU am facut”, “EU am dres”, EU, EU, EU? Cultul personalitatii atinge cote la care Ceausescu nici macar nu indraznea sa viseze. Nu cred ca este atat de inteligent incat sa stearga Targoviste din memoria colectiva. Votati, imbuibatilor! Pot sa fac pariu cu absolut oricine ca guvernarea Ponta va reusi sa raporteze un milion de locuri de munca nou create. Au conditiile legale sa o faca. Simplu de tot. Din pix si cat se poate de usor demonstrabil. Absolut orice om care isi schimba locul de munca este obligat sa ia repartitie de la somaj. Firma care il angajeaza plateste o amenda de 5000 RON daca ocoleste aceasta procedura. In felul asta guvernarea poate raporta ca a asimilat din somaj toti lucratorii care isi schimba locul de munca. Iar daca angajatul respectiv pleaca dupa numai doua zile, angajatorul este legat de maini si de picioare: nu poate sa ia nicio masura punitiva, chiar daca lucrul asta i-a incurcat teribil socotelile. La urmatorul loc de munca respectivul evident ca este obligat sa isi ia iarasi repartitie de la somaj. Si in felul asta guvernul, prin nemaipomenita sa competenta si munca neostoita, a reusit sa mai absoarba doi oameni din somaj. Magie, nu? Votati, lihnitilor! Ca va tin de foame statisticile contrafacute nu realitatile imediate si perspectivele plangatoare.
Chiaunii patriei milenare dau in clocot sa se intreaca in organizarea de festivaluri ale chiaunomagiei ca forma de manifestare a dinamicii imbecilitatii la politicianul roman. Cam asta este esenta sinapselor facute intre vagile urme de neuron ale politicianului aflat la guvernare. Sa ne intelegem: singurul neuron de la unul incearca sa faca disperat o legatura cu singurul neuron al altuia. Si in felul asta se naste chiaunul magic. Cel care nu face decat sa isi abureasca alegatorul facut groghi de abundenta promisiunilor si de meschinaria realitatilor infrumusetate in emisiuni sustinute de fosti securisti suferinzi de sindromul maniaco-depresiv al hartuirii de catre justitie. Amin.

Partea a doua: Mioritica colectivizare nationala sub spectrul sacrificiului si cu final generalist

Cum in partea intai (Sacralizarea nevoii de ipocrizie) m-am ocupat de nevoia de a ne sacraliza ipocrizia ca sa ne guduram pe langa divinitate cu scopul lipsit de pragmatism, nu-i asa, de a-i castiga bunavointa in viata de apoi (deci nu frica de pacat ca efect al credintei ci nevoia de iertare a acestora ca forma de fuga periodica, sau la intamplare, in credinta) dar si ca sa dam bine in ochii imenselor turme de bizoni blanzi cu ochii umezi, a trebuit sa trag concluzia ca teama de asumare a ceea ce ar trebui sa fie destin national ne duce in facilul acceptarii realitatilor create in afara noastra. Deci generatii de sacrificiu dupa generatii de sacrificiu. Prin proprie optiune. Varianta la postura asta ar fi sa ne permitem sa dam temeinic cu curul de pamant dar cand ne trezim sa ne luam dracului destinele in propriile maini si sa pretindem. Sortii, guvernelor sau domniilor, divinitatii sau hazardului. Dar si sa luptam inversunat pentru ceea ce vrem. Si uite asa, din etos in etos am ajuns in tanatosul national (dar si in partea a treia publicata deja ieri: Umanizarea si democratizarea minciunii) exprimat printr-o voioasa otevizare si elodizare a cohortelor de pelerini dispusi sa pupe moastele posibilitatilor in interiorul promisiunilor atat de sforaitoare incat numai un sugar ar putea sa creada. Iar noi suntem o natie tanara. Viguroasa. Dar inca la stadiul de sugar intarziat caruia i-au crescut pilozitatile pana si pe creier sau, dupa caz, tatele bovine inclusiv pe fese, ca te astepti sa tasneasca laptele si mierea din orice fotoliu confortabil pe care se asaza cate un nauc ales al neamului.
Cum in toate civilizatiile arhaice motivul sacrificiului cu scopul imbunarii zeilor este o constanta, era nefiresc sa nu ne atinga si pe noi ritualul asta chiar daca noi suntem cei mai dintre cei mai. Sau cu atat mai mult. Si cum am avut grija sa parjolim culturile, sa otravim fantanile si sa omoram animalele noastre de companie din grajduri in fuga noastra vitejeasca din calea navalitorilor hulpavnici, ca sa nu le ia navalitorii pe langa casa lor sau chiar in paturile lor (chiar credeti ca este de aruncat o vaca cu patru tate?), am ramas fara obiectul muncii sacrificarii. In felul asta ne-am descoperit vocatia si bucuria si fervoarea sacrificiului propriu. Drept pentru care, ramasi fara turme de oi, am desenat naiv (deci stilizat) o oaie, pe covorul cu rapirea din Serai, si am inceput sa vorbim artistic si individual, cu melancolica nefiinta: “si de-o fi sa mor/ in camp de mohor/ tu sa-i spui curat/ ca m-am insurat”. Si cum filonul national ne-a aruncat continuu unii langa ceilalti si de cele mai multe ori unii impotriva celorlalti, ne-am unit nabadaioasa plangere de mila, pigmentata melancolic cu cenusa in cap din intimitatea solilocviilor existentiale, ne-am unit, spuneam, intr-un ceape la nivel national. A venit care cu ce a avut. Unul cu casa, altul cu masa, altul cu furci si topoare ruginite sau furate de la vecini, fiecare dupa posibilitati si fiecaruia dupa nevoi. Cumva o variatiune pe aceeasi tema a Daciadei, Cantarii Romaniei, Romanii au talent, Romania se distreaza, Romania jubileaza, Romania rasu-plansu. Cum drumul intre pupatul moastelor si efervescenta otevizata a mintilor si vointelor noastre s-a dovedit ca trece prin blana nescarmanata a turmei de turcane si cum drumul asta ne incapatanam sa il parcurgem zi de zi doar ca forma de unitate nationala, am dat direct in damblaua consensului (generalizat, care va`s`zica) profetic al plansului la duda cu ochii visatori proptiti in stelele pe care nu le vom atinge niciodata nici macar in vis. Punct. Optimismul il las pentru perioada cancerului. Deocamdata suntem in zodia boului.

Partea intai: Sacralizarea nevoii de ipocrizie

Ca turcana romaneasca a reusit sa nasca nu numai capodopere lacrimogene (vezi Miorita a carei filozofie nu este “sa planga ma-sa” ci “sa moara mama”) si nedreptati rusinoase in lumea animalelor de companie (imi aduc aminte de intelepciunea bunicii mele care spunea “capra bese iar oaia pate rusinea”), nu mai este niciun fel de indoiala. Cum la fel de evident este faptul ca in cel mai insidios mod cu putinta oaia a patruns temeinic in fiinta si cultura nationala printr-o transhumanta perpetua cu tinte difuze: tragicul si comicul. Spun “difuze” pentru ca, in cazul romanilor, cele doua nu se afla la capetele unei linii (drepte, sinuoase sau frante) ca esente ale destinului omului pe acest pamant ci coexista intr-o continua mixtura de sacru si profan care duce totul intr-un vascos “rasu-plansu” fara contur.
Nu da bine sa nu te arati biserios, patruns de smerenie la auzul cadelnitei sau sa nu iti faci cruci ample in fata trimisului (atentie ca nu am scris “trimisului lui Dumnezeu”) patriarhal care, ca simplu mesager, iti propovaduieste (ei zic cuvantul Domnului… aiurea!!!) taxa pe nume de sfinti si monopolul capitalist pe turismul cu destinatii religioase ca forma a unui ecumenism de sorginte cat se poate de lumeasca (am numit lacomia). Asa ca ce sa te mai miri ca dau navala la pupat de moaste cohorte de politicieni ce-si canta-n gand credinta itineranta intre sondajul de opinie si substantivarea descoperirii Elodiei. Sau, cu alte cuvinte, elodizarea sacrului in format mioritic ca interconditionare si armonizare a cererii si ofertei, un soi de cerc vicios in care se forteaza obiectivarea oului cu picioare de gaina care se screame sa scoata prin dos un ditamai capul fara creier ca sa rezolve o data pentru totdeauna raspunsul existential la intrebarea la fel de existentiala: ce a fost mai intai, oul sau gaina? Or in cazul asta nu ne este frica pentru ca suntem credinciosi ci suntem credinciosi pentru ca ne este frica.

Partea a treia: Umanizarea si democratizarea minciunii

Sarind deocamdata peste partea a doua ca parte nefireasca in logica discursului, ajungem direct in tomnatica existenta a etosului romanesc, aflat oricum sub influenta lunii negre, partea cea mai luminoasa a tanatosului, legatura fireasca intre nocturna manifestare a mintii si hipnoza ce fraternizeaza (mai cauta si tu si afla ce simbolizeaza zeita Nyx, zeul Tanathos si fratele lui, Hypnos, da?) cu moartea fiintei, ne aruncam crestineste spre sarmalele cumparatoare de bigotism si fidelitate habotnica (vezi ca aparent asta este constructie pleonastica! nu este! mai gandeste!) traind otevizat sperante imbelsugate, ca un spam introdus piratereste in subconstientul dresat subliminal intru anihilarea vointei de a spune NU. Intre imbulzeala la sarmale aparent moca (virgula nefolositoare) crestineste (aiurea! tot pe banii luati de la mireni!) si imbulzeala la catafalcul video elodizat nu se afla decat tendinta caracalean morfeica a imblanzitorului DeDeist de mandrie nationala (hai ma, mai cauta si tu si vezi ce este cu Morfeu, ca DD, ca zeitate a submediocrului, stii ce este: idolul tau ce inlocuieste strigatul tau de revolta inabusit de cordonul ombilical inca de cand erai in pantecul identitatii nationale). Totul devine firesc in aceasta ecuatie a minciunii in drumul de la fiinta la constiinta. Cu bilet dus-intors, evident, deci si de la constiinta la fiinta. Mint astrele, mint oamenii, mint popii, mint chiar minciunile, ducand in felul asta totul pana hat departe in negura vremurilor.
Ai citit pana aici? Bravo! Ai avut rabdare. Chiar daca nu ai inteles nimic. Ai fi inteles daca nu m-ar fi hulit la fel de adormitii-visatori la monstri intelepti ai neamului care m-au rugat, m-au conjurat, m-a injurat sa nu mai vorbesc despre idiotenie, imbecilitate sau cretinism. Pentru ca daca nu as fi ocolit adevarul de zece ori (ca in bancul cu Bula) ca sa ajung pana la urma tot acolo, as fi scris simplu: du-te-n mata, romane, cu cratima cu tot. Sau las-o pe asta la indemana altora care chiar au nevoie de legatura.
Maine seara voi continua cu “Partea a doua: Mioritica colectivizare nationala sub spectrul sacrificiului si cu final generalist”

De prea multe ori mediul inconjurator devine mediu imprejmuitor, mediu impresurator care exceleaza prin actiune de limitare, actiune chiar opresiva asupra individului. Iar transformarea asta se datoreaza in primul rand oamenilor. Incercuiti de minciuna, incercuiti de incompetenta, impresurati de fatarnicie, inconjurati din toate partile de mizeria care se intinde ca o iedera ce otraveste tot ce acopera. Valoarea nu mai poate sa iasa la suprafata, bunacredinta se sufoca sub greutatea imposturii, copiii si tinerii isi cufunda voluptos neputinta, lipsa de educatie si curaj in egalitarismul cenusiu al cautarilor vinovatiilor colective.
Cu numai cateva zile in urma am auzit si vazut stupefiat trei nulitati din noua generatie de politicieni (parlamentarii Rizea si Gust si europarlamentarul Ivan) obiectivand normalitatea minciunii si a aburelilor electorale. Am crezut ca urmaresc un vodevil, execrabil regizat, in momentul in care spuneau ca nu mai trebuie sa luam in seama promisiunile si afirmatiile cu care au reusit sa inlocuiasca un guvern si sa castige alegerile parlamentare. Cu alte cuvinte, apelau la lipsa de memorie colectiva. Legitimarea minciunii si manipularii electorale a devenit firescul (recunoscut de altfel de cei trei) actiunii politice. Iar daca cei trei si-au permis sa afirme public acest lucru, inseamna ca asta este noul cuvant de ordine al politicienilor USL: “asa este, am mintit, dar stiti si voi ca asa se face in perioadele electorale”. Ba Rizea zambea amuzat cand spunea lucrurile astea ca si cand ar fi facut o sotie de copil prost crescut si razgaiat care stie ca i se trece orice cu vederea. Cinism? Aroganta? Prostie? Iar cetateanului sufocat, agresat, mintit, barjocorit i se pare normal. Continua sa ii aduleze, sa ii aplaude, sa ii voteze, sa ii caineze atunci cand sunt taxati de presa sau de unii contemporani fara voie ai acestor exemple de involutie ale lui homo sapiens.
O firma face plata unui debit fiscal pe data de 16 septembrie, pe data de 15 octombrie aceeasi valoare este oprita din contul de trezorerie al firmei pe motiv de neplata, iar pe data de 21 octombrie firma in cauza este anuntata ca urmeaza sa i se blocheze conturile pentru suma platita cu mai bine de o luna inainte. Pe cuvant ca pot demonstra cu dovezi afirmatia mea. Presupun ca din banii aia, cativa salariati ai fiscului si-au luat salariile. Si atunci de ce unii angajati ai fiscului nu isi fac treaba pentru care sunt platiti?
O mana de tineri au proasta inspiratie sa vorbeasca in numele tuturor cetatenilor tineri (cei intre 16 si 35 de ani sunt cateva milioane iar in numele lor vorbesc cateva zeci de mii, maxim) protestand in strada (protejati de jandarmi si cu antemergatori care sa le deschida drumul) pe coordonatele impuse de guvernanti, prin manipulare. Cand insa lozincile se indreapta impotriva guvernului, jandarmii si guvernantii isi aduc aminte ca protestele se desfasoara ilegal. In momentul ala intamplarea face sa apara un incident violent (ca sa vezi ce coincidenta!) care motiveaza (de ce mai era nevoie de o motivatie cand cauza era cat se poate de clara?) interventia in sensul reprimarii protestelor. Nu, nu povestesc ci rememorez exact ceea ce am scris in prima zi de protest. Evident vitejii protestatari incep sa constientizeze frica. Pai mai copii… Noi, cei pe care voi ii nesocotiti, ii dispretuiti acum si ii considerati dusmanii vostri, batrani decrepiti, ne-am luat portia de gloante si batai fara sa ni se faca frica. Pe voi, viteji din vorbe, va inspaimanta chiar si numai prezenta jandarmilor in strada atunci cand nu mai sunt dispusi sa va protejeze. Noi i-am infruntat pe toti si o facem si acum. Incepand cu represaliile din decembrie si continuand cu nenorocitul de Cosma. Voi credeti ca le stiti pe toate dar nu ati invatat nici macar primele lectii din ceea ce inseamna manipulare.
In timpul asta cateva zeci de oameni protesteaza, legal, in sprijinul respectarii legalitatii si statului de drept. Nimeni nu ii ia in seama. Doar jandarmii sunt cu ochii pe ei vanand orice element de desfasurare nelegal.
In asemenea climat alienat firescul normalitatii instinctului de conservare ar trebui sa ma faca sa imi spun: “De fapt cine sunt eu sa imi spun parerea? Mie nici macar nu imi mai foloseste. Baietii mei au crescut suficient de drept ca sa am certitudinea ca vor sti sa isi construiasca propriile lor vieti asa cum si le vor ei. Si sa si le si triasca.”. Probabil tacerea combinata cu sarcasmul mi-ar mentine tonusul mult mai ridicat decat daca ma implic in viermuiala asta fara inceput si fara sfarsit. Oricum, sigur fara cap si coada. Ca despre rational nici nu mai incape vorba. Numai ca atunci cand iti traiesti viata intr-o continua alergatura dezordonata intre “ce mi-ar placea sa fac”, “ce este mai potrivit sa fac” si “ce trebuie sa fac”, eu am ales sa ies din rand si sa tin capul sus. Nu vreau sa fiu nimeni altcineva decat sunt si ma incapatanez sa fiu o individualitate distincta. Tu ce ai de gand sa faci cu viata ta? Oricine ai fi, orice optiuni ai avea, orice varsta ai, eu inca vreau sa ne vorbim. Deschis, onest, acceptandu-ne unul pe celalat ca parti ale aceluiasi intreg: Romania. Mizeria, minciuna, fatarnicia, impostura ne limiteaza, ne acopera pe amandoi la fel. Eu am vazut care este cauza. Tu?

Hazliu… pare ca nemultumirea i-a cuprins pe foarte multi. Evident majoritatea au memorie scurta: au uitat ce au votat de fiecare data. Au uitat ca nu au votat programe ci doar personaje. Au uitat ca s-au lasat mituiti cu un kil de ulei sau o galeata rosie, galbena, portocalie, verde sau mai stiu eu ce alta culoare. Au uitat ca nu au votat alternative ci doar faptul ca s-au saturat de „astia”. Unii vor Rosia Montana, unii vor apa si aerul din Apuseni, altii vor (sau nu vor) gaze de sist, altii vor Basarabia, altii vor capul lui Motoc si cativa pur si simplu vor sa sparga lunete de masini. Doar foarte putini vor legalitate, stat de drept, normalitate. Si majoritatea au imaturitatea sa spuna ca sunt apolitici contestand in acelasi timp politicul sau segmente ale lui. Global, fara vini individuale ci numai colective. Grotesc? Ipocrit? Imatur? Prostesc? Eu pretind o mare cantitate de medicamente antiparanoia pentru toti acesti cativa romani care au trufia sa vorbeasca, fiecare (cu doar foarte mici exceptii) in numele intregului popor roman (vai cat de aiurea incepe sa sune sintagma asta printr-o prea frecventa si abuziva folosire) negand in felul asta insasi principiul pluralismului si dreptului la propria optiune. Din punctul meu de vedere esenta este in cu totul alta parte: incapacitatea si imaturitatea si lipsa de asumare a majoritatii celor nemultumiti. Vinovat nu este cel care este ales ci cel care alege. Politicul, de care sunteti atat de multi nemultumiti, este creatia voastra nu este un dat de la Dumnezeu. Ai votat un delincvent? Atunci de ce esti nemultumit? De ce nu ai stiut sa ceri partidului preferat de tine un om integru? Ai votat un primar care ti-a cumparat votul cu o promisiune si un kil de zahar? Atunci nu ai dreptul sa fii nemultumit de el acum. Ai stat acasa scarbit de ceea ce se intampla in jurul tau? Atunci nu ai niciun drept moral sa protestezi acum cand lipsa ta de la vot a lasat raul sa se produca de fiecare data. OK. Fie… da-ti in petec si ia-ti portia de urlat gutural la luna. Tu, protestatarul lu`peste, ai facut posibile regulile strambe. TU esti primul care ar trebui sa iti faci mea culpa. Sau mai bine sepuku. Macar in felul asta nu ar mai avea cine sa voteze minciuna, ipocrizia, coruptia, marlania, lipsa de valoare. Sau poate te trezesti si incepi sa gandesti. Dar cred ca iti este cam prea greu. Asa ca da-i mai departe cu exaltarea ilegala pretinzand tot felul de chestii de importanta secundara. Nici macar nu stii ce te nemultumeste.

Doamne cat efort si bani irositi pe tema Rosia Montana. Si acu a inceput si cu gazele de sist de la Pungesti. Evident fara sa fie luate in seama toate celelalte locuri unde exista cianuri si cianurare si fara sa fie luate in seama toate locurile unde deja se fac prospectiuni in vederea exploatarii gazelor de sist. Ciudat, nu?  Reclame peste reclame pe toate posturile de televiziune (si nu numai) care costa o carca mare de bani. De cealalta parte o mare multime de oameni care ar fi reusit sa ecologizeze o multime de zone complet insalubre sau deja distruse si pangarite tot de catre oameni. Ca doar suntem ecologisti, nu? Ceva in toata ecuatia asta este extrem de hilar, vecin chiar cu nebunia. Toata lumea este implicata. Unii cu mita, altii cu perspectiva castigului, altii cu manipularea, altii cu explicarea, altii cu analiza, altii cu parerea. Oricum, mai toti cei care nu au nerv si minte pentru o solutie globala, se implica. In timpul asta majoritatea tacuta pe care o doare in duda de toate astea, isi vede de saracie, de grija zilei de maine, munceste cu naduf privind cu ingrijorare cum scad comenzile la care lucreaza odata cu cosul zilnic, da din cap cu ingrijorare ca au disparut de pe piata vinetele pentru zacusca, incearca sa isi oblojasca durerile cu sperante, ca bani de medicamente sunt din ce in ce mai putini. Crede cineva ca oamenilor astora le pasa ca soarele rasare de la rasarit sau de la apus? Pentru ei este important chiar si numai sa apuce ziua de maine. Credeti ca le pasa de cateva mii sau zeci de mii de zevzeci aroganti impartiti in doua tabere? Crede cineva ca le pasa de faptul ca toti aveti pretentia sa fiti buricul pamantului? Credeti ca le pasa ca aveti impresia ca tot universul se misca in jurul existentelor voastre interesate sau frustrate? Nu sunteti in stare niciunii sa oferiti solutii ci doar sa furati, pe de o parte, sau sa negati totul, de cealalta parte. Nu sunteti in stare decat sa vreti sa va conservati pozitiile privilegiate, de o parte, iar de cealalta parte nu sunteti animati decat de dorinta de revansa. Nu sunteti in stare cu totii decat de furie si de nevoia de a distruge cat mai mult. In timpul asta oamenii mor. Tara oricum o omorati voi toti. De ce dracu nu am emigrat din cocina asta? La oameni ma refer nu la tara.

Indoiala carteziana pare sa fi devenit expresia cea mai elocventa a intoarcerii cu dosul in sus a existentei individuale. Pentru ca intre dubito si sum nu mai treci prin cogito ci, cu certitudine, ajungi sa te indoiesti de tot, daca gandesti, dar ajungi si sa te indoiesti ca mai gandesti. Deci corect ar fi “cogito, ergo dubito” iar lucrul asta devine ultima ratiune a lui sum.
Oricum ai da-o, dar numai sub imperiul necesar si insuficient al lui cogito, ajungi sa te indoiesti de absolut tot. In atare situatie singura stavila in calea alienarii si instrainarii de tine insuti sau insati, devine capacitatea de a crede. A crede in tine insuti sau insati, a crede in alti oameni, a crede in reguli, a crede in fapte. Ce te faci insa cand, chiar din cauza acestui nenorocit de cogito, indoiala la care invariabil ajungi, inchide acest cerc vicios existential? Ce te faci cand ti se demonstreaza ca esti altceva decat esti, ce te faci cand oamenii devin altceva decat iti place sa crezi TU ca sunt, ce te faci cand faptele se dovedesc a fi altceva decat ai crezut tu ca sunt, ce te faci atunci cand regulile se dovedesc a fi doar strambatati menite sa iti subjuge inclusiv capacitatea de a gandi? Una dintre solutii, si cea mai des intalnita de altfel, este intoarcerea la sine, anihiland, voit si complet, supraeul. In momentul ala hatul care iti tine in frau pornirile crude, de multe ori animalice, elementul care modereaza individualitatea ta si integrarea ta in social, se rupe. Si incepi sa te cufunzi, la inceput cu voluptate, in propria-ti mocirla sau sfintenie. Nu mai exista nimic in jurul tau. Repere iti devin numai propriile-ti porniri lipsite de rationalitate. Negi absolut tot, improsti cu noroi absolut tot, te balacaresti, masochist sau narcisist, contopindu-te si pierzandu-te si disipandu-te in valul de neputinta, exprimata salbatic, al unor nevolnicii aidoma alei tale. Asta in cazul in care ai norocul sa intalnesti alte existente alienate sau cand esti impins, prin manipulare, catre asemenea alte existente. Solitudinea te poate arunca in disperare.
Numai ca vine o vreme cand farama de umanitate care inca mai zumzaie ascuns in tine, iti spune ca nu esti nici asa pe drumul cel bun. Este momentul in care cei care se joaca cu vointa ta, ar trebui sa inceapa sa se teama. Este momentul in care tu insuti sau insati ar trebui sa iti aduci aminte de esentele lui sum, ca unica modalitate prin care tu chiar poti sa lasi o mica urma prin locurile prin care treci in goana ta dupa nevoile care iti marcheaza existenta sau in goana ta dupa proprile-ti deziderate sau in nevoia ta de alti oameni, neconstientizata si deci imposibil de asumat. Si atunci incepi, normal asa ar fi, sa incerci sa ii intelegi pe ceilalti oameni. Sau, dintr-o pornire complet diabolica si ca forma de a te pedepsi pe tine insuti sau insati, incerci sa ii distrugi pe toti ceilalti, ei avand singura vina ca iti sunt oglinda in care iti vezi mult prea puternic propria-ti nemernicie, propria-ti neputinta, propria-ti nevolnicie, propria-ti rautate, propria-ti lasitate, propria-ti nevoie de tine insuti sau insati. Firesc ar fi sa iti regasesti capacitatea sa te intorci la sum-ul tau afectiv dar si rational si sa te intrebi “pentru ce toate astea”? Ar fi momentul cel mai potrivit ca tu insuti sau insati sa te intorci iarasi catre ceilalti, dar de data asta cu sum-ul tau individual complet asumat, si sa incepeti impreuna sa construiti. Chiar daca cei care te vor simpla leguma fara capacitatea de a gandi, chiar daca dubitoul iti pune piedica, chiar daca realitatile te fac sa te indoiesti de tine insuti.
Este doar punctul de la care putem pleca amandoi. Alternativa este sa ne mancam unul pe celalalt ca niste termite hamesite. Cei care ne asmut vor jubila nestiind ca fara mine si fara tine ei ar muri de foame.

1. Categoric Traian Basescu este politicianul vizibil cu cea mai mare anvergura din ultimii 23 de ani. Prin ceea ce a facut ca esenta nu prin ceea ce a spus si spune de foarte multe ori. Spun „vizibil” pentru ca am convingerea ferma ca valorile politice monumentale nu numai ca nu au fost vizibile dar societatea romaneasca nici nu vrea asa ceva, nu are nevoie de asa ceva. Societatii romanesti pare sa ii priasca mediocritatea, obscurul si gregarul. Nu pot insa sa nu remarc faptul ca Traian Basescu nu rezista tentatiei spectaculosului fara miza. Evident ca si un sef de stat este tot om numai ca omul din functia respectiva reprezinta o institutie, reprezinta statalitatea. Ori din pozitia asta (la institutie ma refer), eu unul nu as cobora la nivelul unor pigmei politici sau la nivelul unor boschetari din mediul de afaceri sau din patronatul media. Eu sunt Romania iar eu ROMANIA nu am voie sa ma apuc sa ma balacaresc cu niste existente efemere, sterpe, indoielnice, chiar daca poarta numele Ponta, Antonescu, Voiculescu, Ghita sau oricare alt mic nemernic fie ca este din PDL, PSD, PNL sau din societatea civila. Eu functia, institutia, trebuie sa fiu garantul democratiei, sa ridic in fata societatii si sa-mi pun amprenta, in limitele conferite de CONSTITUTIE, in vederea rezolvarii problemelor care ameninta democratia, functionarea statului dar nu am voie sa ma cert cu niste nume ca la usa cortului. Ca acestor nume le place viata noroioasa, este o realitate indubitabila. Dar ROMANIA nu are voie sa se certe cu exemplarele astea indoielnice. ROMANIA are (sau ar trebui sa aibe) suficiente parghii constitutionale sa ii elimine din viata publica. Cu cetateanul sau politicianul Traian Basescu pot sa ma trag de sireturi, putem sa ne intalnim luni in fata la Guvern sa ii injuram impreuna pe astia (nu institutia ca atare) dar cu Romania nu imi dau voie sa o fac. Daca atunci cand a fost vorba despre apararea legalitatii si in ultima instanta a statalitatii constitutionale am iesit cu draga inima in strada, asa ceva nu pot aplauda. Voi, fiecare in parte, faceti cum va este mai pe plac. Eu vorbesc numai in numele meu. Ce exemplu da Romania cetateanului, cel in numele caruia si datorita caruia exista orice politician?
2. Aseara, la un post tv, am vazut un politician (parca Nicolicea se numeste) suparat nevoie mare ca unul dintre invitatii prezenti in platou a vorbit la adresa clasei politice in termenii „cloaca asta”. Pai ma, dom`le politician, tu care te pretinzi un mare invatat, nu ai aflat inca faptul ca respectul nu se pretinde ci se castiga? Scrie undeva in CONSTITUTIA tarii mele ca eu trebuie sa va respect pe cei care sunteti niste simple capuse, niste nulitati cu pretentii, niste parveniti infecti? Nu scrie, ma! Scrie undeva ca eu trebuie sa accept minciunile voastre, nemernicia voastra, arivismul vostru, impostura si impocrizia voastra? Nu scrie, ma! Cine sunteti voi, ma, ca sa ai dreptul sa imi dictezi mie sau oricui altcuiva? Chiar daca nu sunteti toti „cloaca”, oricum sunteti mult prea multi care v-ati dovedit cu prisosinta dreptul sa fiti tinuti in cocina.

S-au emis in timp o multime de ipoteze despre cauzele caderii regimului Ceausescu. Analize peste analize, verdicte care mai de care mai pline de pretiozitati sforaitoare, vitejii guralive post factum, abordari schioape, abordari indoctrinate, abordari manipulate, toate puse una peste alta, ca foile unei verze imense, care nu au facut altceva decat sa acopere miezul. Evident realitatea, faptele, interesele aflate in joc in acel moment le vor afla (deformate, mai mult ca sigur) abia nepotii nostri sau copiii lor. Din punctul meu de vedere nu nevoia de democratie in sensul democratiilor moderne, nu nevoia de libertate (atat cat eram in stare sa judecam ca ar fi) sau foamea ci sentimentul injustiei sociale a facut posibila manipularea care a dus la rasturnarea regimului. Sa ne intelegem insa: injustitie nu in sensul juridic al termenului ci injustitie in sensul nerespectarii principiilor egalitariste mult trambitate de regim. Pentru ca ani de zile ni s-a inoculat sentimentul ca indiferent de cine am fi, nu numai ca avem toate sansele sa fim la un moment dat idolul semenilor nostri ci avem tot dreptul sa fim, fiecare in parte, conducatorul semenilor nostri. Si uite asa a prins contur omul nou, acel “tu stii ma cine sunt io?”. Nu avea importanta cat puteai, cat stiai, cat de dotat sau prost erai, cat de cinstit sau nemernic erai, cu totii stiam ca avem tot dreptul sa fim cel mai tare din parcare. Iar lucrul asta era prezent pana la cote patologice in special in mintile jigodiilor si parvenitilor vremii care tineu neaparat sa ajunga intai mici activisti de partid, apoi primari in nu stiu ce orasel, apoi importanti oameni de partid zonali si finalmente membri in Marea Adunare Nationala. Evident visele interioare se opreau la nivelul divinitatii asimilate cu Primul Secretar al PCR. Visele astea erau prezente la maxim nivel de soapta in subconstientul dominat de frica si lasitate. Nu am de gand sa neg existenta exceptiilor. Eu am in vedere majoritatea.
Prostul se socoteste egalul geniului, lenesul se socoteste egalul truditorului, hotul se socoteste egalul cinstitului. Or lucrul asta, incet incet, pentru ca prostul a devenit majoritar, pentru ca lenesul a devenit majoritar, pentru ca hotul a devenit majoritar, a transformat varza primordiala in boala in sine. Nu, in acel decembrie 1989 nu a iesit tot poporul roman in strada ci doar maxim 10% din populatie. Majoritatea celor care am iesit in strada am crezut ca venise vremea sa ducem varza nationala la doctor, la tratament sau macar la bai. Numai ca naimitii involuntari ai revoltei nici macar nu banuiau ca exaltarea va dura doar cateva zile si se va transforma intr-o imens de mare pacaleala datorita careia varza nu numai ca nu va ajunge la doctor dar se va transforma, prin diviziune celulara cu puternice conotatii oedipiene, intr-o existenta duala ce urma sa fie impacata doar de implinirea cu sine intr-o pozitie favorabila coitului mostenit ca o boala genetica inca de la traci incoace. Or in felul asta minunata populatie romaneasca (cu ungurime, tiganime si celelalte minoritati la un loc) a continuat sa fie eminamente egalitarista stimulata intens de lipsa de educatie. Iar in atare situatie egalitatea in fata legii devine doar sarcina partinitoare de partid iar vocea opiniei publice doar raget partizan. Valoarea a devenit doar motivatie pentru nevoia de scuipat a vuvuzelelor protestatare, meritul doar cacofonie in gurile parvenitilor, autoritatea doar vis spoit al notorietatii dobandite in mod fraudulos.
Nu, populatia romaneasca (cu toate alelalte minoritati la fel de blana) nu a vrut si nu vrea democratie in sensul modern al termenului, nu vrea domnia legii, nu vrea pluralism, nu vrea toleranta, nu vrea normalitate, nu vrea sa traiasca bine. Vrea doar egalitarism, vrea doar hotie, vrea doar jigodii, vrea doar sa fie mintita, vrea doar sa fie barjocorita, vrea doar sa fie violata oedipian in pozitia caprei. Fii sigur/a ca afirmatia mea nu are conotatii sexuale. Daca gandesti, vei intelege ce spun. Sau macar vei simti. Ceea ce inseamna ca inca nu esti doar simpla leguma sau foaie peste foaie in varza nationala imperecheata chiar cu capra care, si ea, trebuie impacata prin indobitocire, prin manipulare, prin indoctrinare cu minciuni atat de intens repetate ca au reusit sa devina adevaruri de necontestat.
Aici povestea mea (de fapt parte din poveste) ar trebui sa se termine in tonalitatea asta lugubra, grotesca, descurajanta. Ba nu. Ar mai trebui sa adaug si razboiul blogurilor care se declara de aceeasi parte dar nu pregeta sa se muste pana la ceea ce ar trebui sa fie sange dar care nu este decat lichidul gretos din care se naste betia de cuvinte manipulatoare prin partinire sau ca semn de supunere fata de cei care ii finanteaza. Ar mai trebui sa adaug cate ceva despre felul in care un mentor loveste gretos in cei sau cele de care s-a folosit ca sa isi construiasca o faima imbolnavita de propriul orgoliu. Ar mai trebui sa adaug cate ceva despre cei care se declara de aceeasi parte educata dar care dau dovada de macar aceeasi intoleranta si orbine ca si cei pe care ii acuza. Ar trebui sa mai adaug cate ceva despre cei care slabesc pilonul revendicand paternitatea lui in loc sa construiasca plecand de la acesta. Si ar mai trebui sa adaug inca multe altele pentru ca tabloul raului, facut si asta varza cu capra alturi, pentru impliniri pervers obscure si sordide, sa fie complet. Dar nu, eu am sa inchei in urmatoarea nota temperat optimista chiar daca nu are niciun fel de urmari sau relevanta pe termen scurt: cei cativa care inca au capetele pe umeri trebuie sa continue sa arate ca si in cazul in care vor fi calcati in picioare de tavalugul de prostie ce merge mana in mana cu nemernicia, nu pot fi si invinsi. Iar acesti neinvinsi, putini la numar, trebuie sa isi asume rolul de samanta din care sa rodeasca nevoia de educatie a celorlalti. Si cine stie… poate in felul asta se va naste un climat de dezbatere la inceput, apoi se va structura un pol de informatie viabil, poate chiar un nod media in care consumatorul de informatie si stiri sa poata sa aibe incredere.